Mereu mi-am imaginat cum ar fi fost viaţa mea dacă s-ar fi inventat pastila pentru durere în fund. Ahem, nu Nurofen sau ceva de genul, ci din contră. Ceva care să facă să izvorască durerea dintre obrăjori, să te străpungă, să te înţepe, să-ţi amorţească simţurile şi moralitatea pe bună dreptate desuetă. Mai decent spus, să nu-ţi mai pese de toate porcăriile. Sau, mai bine zis, rahaturile dacă tot vorbim de fund.
Probabil n-aş mai fi găsit firul ăla nemernic de păr alb, care numai a înţelepciune nu aduce, ci mai degrabă că mă apropii de fatidica vârstă de 27 de ani, la care până şi magnificul Kurt Cobain a simţit nevoia să-şi facă un harakiri cu pistolul. Sunt sigură că şi ăstuia i-a păsat prea mult.
Atenţie, nu mă refer la a-ţi păsa de tine insuţi ci mai degrabă de a trăi prin fericirea altora. Eu sunt genul ăla de om puţin cretinel, în sensul că dacă îi văd pe alţii fericiţi, mă simt bine. Un lache din ăla simpatic, al naibii de amabil şi drăguţ cu toată lumea, care şi-o ia în freză constant. Şi nimic nu mă face mai nefericită, frustrată şi dezgustată decât incorectitudinea. Timpul trece, istoria se repetă, eu nu învăţ nimic. Bad, bad July!
Poate la al douăzecilea de fir alb voi ajunge şi eu să realizez că TREBUIE să te gândeşti la tine. La garsoniera unde am stat până acum câteva luni am avut o proprietară care, deşi fără prea multă şcoală, era de o isteţime ieşită din comun. Ce mi-a spus atunci n-am uitat niciodată şi încă mă lupt cu mine să nu uit de cruntul adevăr din vorbele ei : “Dragii mei, mila e pentru proşti”.