Desertul pentru totdeauna- Octavian Paler

Pentru mine, desertul se aseamana teribil de mult cu marea, insa cu o mare luminoasa, calda, fina, mereu in miscare si totusi fara viata. O intindere infinita de dune care, precum valurile, iau in fiecare clipa o noua forma, parca de fiecare data mai frumoasa decat cea anterioara. Fata in fata cu enorma Sahara, m-am simtit ca o frimitura uitata intr-un colt al mesei, insignifianta, dar peste poate de impresionata de marimea acestui ocean uscat. „De ce ma obsedeaza oare deserturile? Doar fiindca singuratatea a facut mereu parte din destinul meu? Nu cred ca explicatia e pe de-a intregul valabila, de vreme ce -m-am convins de asta de nenumarate ori- nu-mi sunt suficient mie insumi. Fac parte din specia lupilor singuratici care nu pot trai linistiti departe de haita.(…) Un desert nu-mi sugereaza moartea, ci puterea iluziilor de a rezista indeosebi in conditii vitrege”, scrie Paler, in volumul sau scris din suflet, in marturia sa sincera, directa. La fel ca in „Convorbiri cu Octavian Paler”, m-a impresionat sinceritatea autorului, pesimismul sau molipsitor si modul in care trateaza existenta, dar si moartea. Nu cu bravura, ci cu ezitare, cu teama fireasca de necunoscut. In atatea pasaje ale cartii am simtit ca ma identific cu Paler, incat deseori am simtit ca sunt acolo, in locul lui. (Mai ales ca in Bucuresti am stat pe aceeasi strada unde rezida „unchiul George” si unde Paler a descoperit dragostea sa pentru literatura).

Cumpana in care autorul s-a aflat inainte de a incepe scrierea acestui volum, infarctul, a venit ca zgomotul sacaitor al unui ceas desteptator, care a dat startul unei analize a existentei sale, dar si a izvorului de amintiri care se revarsa in fiacre pagina. Pe mine cel mai mult m-a impresionat dubla personalitate a lui Paler. Pe de o parte cea a baiatului simplu din Lisa, pe de cealalta parte cea a intelectualului de oras, pozitie in care autorul nu se simte prea confortabil, toata fiinta sa fiind rupta intre cele doua etape. „Desi ma aflu de peste 60 de ani in Bucuresti, sunt si azi un „imigrant”, caci nu ma pot compara cu bucurestenii get-beget. Imi amintesc foarte vag cum e sa privesti, culcat in iarba, noaptea, un cer spuzit de stele.(…) Ceea ce a facut din mine un caz aparte, de om cu identitate nesigura, a fost descoperirea, consolidata cu timpul, ca, in Lisa, sensibilitatea mea excesiva mi-ar fi creat serioase dificultati, daca as fi ramas acolo”. E o carte pe care v-o recomand cu drag!