„Donna Alba” de Gib I. Mihaescu

Tema centrala in roman e obsesia, dar nu obsesia care nu tine cont de ratiune, ci doar de dragoste si nebunie, ci obsesia lucida, calculata. Modul in care Mihai Aspru, un baiat simplu din popor, o percepe pe aristocrata Alba nu este unul pasional, cat este asemeni unui pariu, unui tel, pentru atingerea caruia nicio fapta nu este considerata imorala sau ilegala. Prima intalnire cu aceasta starneste in sufletul baiatului care a scapat cartile pe jos un patos extraordinar in dorinta sa de a o avea, de a o domina, care prinde, pe parcursul a unsprezece ani, nuante de ambitie, de depasire a conditiei sociale. Traseul lui Mihai Aspru are pe undeva si nuante moralizatoare, in esenta fiind faptul ca oricine prin educatie si determinare isi poate depasi nivelul. Astfel, dupa urmarirea cu sarguinta a prazii, tanarul avocat patrunde in preajma sotului Albei, Georges Radu Serban, pentru ca mai apoi sa-i fie prieten si aliat de nadejde. „Donna Alba” poate fi privit si ca un roman politist, intrucat protagonistul isi calculeaza fiecare pas cu minutiozitate, inclusiv furarea scrisorilor cu care printul Preda o santaja pe Alba. In momentul predarii acestora, „Don Quijote de Cerna” a reusit sa-si infraneze fierberea sangelui si a carnii, in ciuda lungii asteptari pentru cucerirea trofeului. Alba pare sa aiba si o aura de inger al mortii, intrucat toti barbatii care au venerat-o au ajuns sa alunece in prapastii neinchipuite. Mie citirea acestei carti mi s-a parut oarecum obositoare din cauza neimpartirii sale in capitole, dar in miezul descrierilor amanuntite, la fiecare pas am gasit cate un gest, un dialog plin de intelesuri, care sa ma faca sa astept cu nerabdare urmatoarea intorsatura a sortii personajelor.

Bonus-cateva citate:

“Ea este toata in mine ca o otrava placuta, care a crescut nesimtit dupa lenta-i inoculare si acum ma paralizeaza in neasteptate momente pentru durate mai lungi, ori mai scurte, dar cu intensitate si cu exclusivitate de crud si nimicitor acces; numai ca eu astept fericit aceasta amortire divina, o invoc si o sorb si ma daruiesc ei”

„Don Qiujote de Cerna de data asta nu s-a mai batut cu morile de vant. El a stiut sa ajunga la un liman cert si glorios, care va da mai certa semnificatie avanturilor lui de pana acum, in gol”

„Trebuia sa merg cu incapatanarea inainte, chiar pana la reprimarea acestei luminoase schimbari a ei, un avant irezistibil ma cotropise de a o dobori cu desavarsire, fara a-i atinge un singur fir de par, de a-i smulge sufletul intreg din minunatu-i corp si a-l opri pentru totdeauna cu mine aici, in patetica-mi singuratate”