Bătrâni cu demnitate

Îmi place la nebunie să mă așez pe o bancă oarecare și să observ oamenii. Deseori sunt fix dubioasa aia care nu stă cu ochii în telefon sau tabletă, ci privește spre lumea reală. Îmi place să-mi imaginez cum fiecare om care trece prin fața mea își duce zilele. Îmi place să-i croiesc fiecăruia o poveste a lui. Familie, copii, carieră, iubiri neîmplinite, vise frânte prea devreme sau poate realizări care le mângâie sufletele și amintiri care le-aduc primele zâmbete din zi.

Ce am observat de-a lungul vremii, în timpul acestor sesiuni de holbare nesimțită, este tristețea de pe chipul bătrânilor. Gârboviți, deprimați, neîngrijiți, merg agale pe străzi asemeni unor fantome din timpuri de mult apuse, incapabili de a se adapta unei societăți în continuă schimbare, o societate în care ultima noutate e tot ce contează. Ziua de ieri e uitată într-o clipită, rămânând în umbra ultimului gadget, trend și orice altă denumire în romgleză a noului.

Cu pensii minuscule, datorii la întreținere și copii plecați peste oceane, bătrânii noștri nu sunt pe moarte. Sunt morți de ani întregi, căci ceea ce le-a rămas nu putem numi viață. Cu toate astea, în toată marea de zombi în haine ponosite de la second, apare din când în când câte o rază de lumină. Azi aș vrea să vă povestesc despre bona mea, doamna Șica, o stimabilă frumoasă, aflată la aproape 70 de anișori.

Mereu veselă, mereu răbdătoare, pusă pe șotii și glume. Și doamna Șica are pensie mică și multe operații. Dar știți ce mai are? Chef de viață și ambiție. Nu trece zi fără să facă ordine și curățenie în vreun apartament, fără să gătească unei familii sau fără să aibă grjă câteva ore de vreo mogâldeață ca a mea. N-am auzit-o văitându-se vreodată. E o ardeleancă strașnică, plăcută la vorbă, pe care nu te poți nicicum supăra. E ceva ce are în interior, ceva ce îi dă o aură de înger sfătos, de protector blajin. Așa mi-ar plăcea să fie toți bătrânii. Așa mi-ar plăcea să fiu și eu cândva.

Cu toții avem probleme felurite, regrete sau tristeți, însă fiecare nouă zi e un prilej să râdem, să găsim noi stele spre care să privim, noi universuri de descoperit. Sună-ți bunicii sau rudele în vârstă, pentru că s-ar putea ca telefonul de la tine să le lumineze nu doar ziua, ci și să le ridice privirea din pământ. Și poate că mâine nu vom mai vedea atât de mulți dintre ei cum se sting încet printre noi, subțiri umbre a ceea ce au fost cândva. Poate că mâine vor mângâia pe creștet un puști de cinci ani și vor simți că viața nu s-a terminat, ci doar începe din nou.

About

View all posts by

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *