Să-și facă prieteni. Nu-i clocesc eu!

Știm deja că gura lumii nu poate fi astupată. După vârsta de 25-30 de ani, viața ta e împărțită în întrebări și răspunsuri, ca la Vrei să fii miliardar. Ești singură? Când te măriți? N-ai copii? Da’ când faci? Și momentul meu actual, durerea mea de mai bine de trei ani: Nu mai faci unul??

Argumentele sunt tare simpatice, mereu mă distrez.

Să aibă și ea cu cine să se joace, să nu fie singură.

Eh, pentru argumentul ăsta, vedeți titlul drept răspuns. Eu am fost singură la părinți timp de 10 ani. Mi-a lipsit un frate din punct de vedere emoțional? Nici vorbă! Poate doar atunci când aceiași străini binevoitori mă întrebau de o sută de ori dacă nu-mi doresc surioară sau frățior. Întotdeauna am fost o fire sociabilă, am avut și am mulți prieteni. Același lucru îl doresc și copilului meu, să se apropie de oameni cu un cap mare și o inimă așijderea. De-a lungul timpului am văzut zeci de cazuri în care frații nu că nu se înțelegeau, ci nu erau nici pe departe atât de apropiați pe cum sunt eu cu prietenii mei. Dacă mă-ntrebați pe mine, o să vă spun că, deseori, sângele apă se face.

Unde mănâncă unul, papă și al doilea.

Măi, n-aș prea zice. Departe de mine gândul de a fi o mamă cu ambiții academice exacerbate. Cu toate astea, n-aș vrea să studieze la o școală de margine de cartier, în care principala formă de salut e: ce faci, coițe? Nu mă înțelegeți greșit, coițele sunt niște elemente mai degrabă simpatice, însă cheia aici e abordarea. Una e să le introduci unde trebuie într-o conversație și cu totul altceva e să stai cu ele-n gură 24/7. Și cum niciodată nu știi unde te duce viața, mai ales din punct de vedere financiar, n-aș vrea să risc să nu-mi permit o școală bună cu un after-school decent pentru fiică-mea. Aici văd eu esențialul cu privire la costurile creșterii unui copil, educația. Haine, jucării se mai găsesc și mai ieftine sau împrumutate, dar rabat de la o educație bună nu aș vrea să fiu pusă în situația de a face.

Ei, n-o să ai răbdare. O să ai, o să vezi.

Una dintre credințele mele este că resursele de calm și răbdare ale unui om sunt limitate. Deseori, îmi ia jumătate de oră s-o îmbrac, să ne alegem hainele potrivite cu sezonul și gusturile ei. Altă jumătate de oră e dedicată explicațiilor privind dulciurile și durerile de burtă și dinți aferente. For fuck’ s sake, îmi ia un sfert de oră s-o spăl pe dinți, timp în care încropesc povestea cu crocodilul (adică periuța cu forma asta) care pleacă în misiunea de a face dinții curați, mai fac trei versuri, un roman și două cântece. Sunt aproape sigură că, dacă aș avea doi, ar merge ca la fabrică, pe bandă. Numai că eu nu vreau să cresc copii dresați, care să ajungă yes meni în viața de adulți. Recunosc deschis, asta-i toată răbdarea de care dispun. Mai zic de tantrumuri? Nu mai zic, aveți vechea reclamă la Durex pentru asta.

Acestea fiind zise, spor la judecat celor care o vor face și spor la înțelegere celor care sunt de acord. La fel, o maaare îmbrățișare celor care simt ce simt și eu, un junghi în coaste la auzul întrebărilor de orice fel, care ne regulează zenul. Poți fi fericit și cu șapte copii sau single sau swinger sau gay sau oricum îți place ție să trăiești, omule! Important e, până la urmă, să trăiești și gata. Ce mare scofală?

copil-cu-tantrum

 

About

View all posts by

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *