De câteva zile, eu și consortul suntem liberi ca păsările cerului. Copilul în vacanță, vinul e vin, romantismul în floare, liniște-n casă, de-astea. Dar simți, ca orice om, nevoia să ieși în oraș, să te mai vezi cu lumea. Și suni. Pe cine? Pe alți prieteni cu copii, dar nu în vacanță.
-Păăăi, las’ că ne vedem noi mai încolo.
-De ce? Întrebi și tu, ca omul? Te-am trădat, te-am mințit, am luat bani împrumut și nu i-am dat înapoi? Am făcut sweet love cu mama ta?
-Ei, vedeți, noi suntem cu copiii. Știți voi… Ieșim în restaurante cu locuri de joacă, gălăgie, alea, alea.
-Și? N-are, băi, nimic.
-Lăsați, rămâne pe altă dată. Ne mai auzim noi.
Mda. Abandonezi ideea ieșitului în oraș și te orientezi pe model retro. Parcă ar merge o vizită, un grătărel, o măslină la margine de București.
-Alo! Ce spuneți, mâncăm un grătar la voi?
-Veniți și cu Nati, nu?
-Nu, doar noi. Copilul e în vacanță.
-Aaa, bine atunci. Ne dați un telefon când se întoarce.
Și-am încălecat p-o șa și v-am spus povestea așea. Dacă viața fără copil e așa de nașpa în condițiile în care e doar temporară treaba, ce-or face oamenii care n-au copii deloc, când vor să iasă cu oameni care s-au împerecheat cu succes?
Prietenele mele cele mai bune n-au copii. Nici nu mi-a trecut prin cap să nu le chem în vizită, la suc, cafea sau fripturi. Până acum am crezut că de mine e nasol, fiind cumva păgubită de distracțiile oamenilor fără plozi, dar se pare că, odată cu vârsta, balanța se înclină în defavoarea celor care nu s-au înmulțit. Nu știu alțiii cum sunt, dar eu îmi vreau copilul înapoi, că tare mi-e poftă de o ceafă la grătar!
