Multe lucruri nu-mi plac la mine şi tare aş vrea să le schimb, dar am ajuns la o vârstă psihologică de babetă şi realizez cu oareşce resemnare şi niţică înţelepciune că nu prea mai am cum. Unul dintre ele este faptul că sunt o idealistă, o visătoare. Ştiu, nu par. A nu se confunda cu sensibilitatea, un ingredient din care nu prea s-a pus la facerea mea. Cred că am fost zămislită să cred într-o lume care până la urmă îşi va găsi echilibrul. Ştiţi şi voi vorbele răsuflate cu “bine faci, bine găseşti”. Eu tot mă încăpăţânez să le cred.
Lăsând analiza tărtăcuţei mele deoparte, raportul ăsta cauză-efect se găseşte mai degrabă când vine vorba de rahat. Metaforic vorbind. Deşi, dacă stau să analizez, se potriveşte şi în situaţia în care nu am discuta metaforic. Se pune întrebarea fireasca: dacă cineva arunca rahat în voi, cum ripostaţi?
Eu sunt pe principiul de a-mi vedea de drum şi a evita discuţiile cu iz dulceag de răzbunare. O fi având revanşa un gust inegalabil de glutamat de sodiu, însă parcă tot mai satisfăcătoare e senzaţia de a te şti mai presus de disputele oamenilor mărunţi.
Dacă vorba cu „bine faci, bine găseşti” se schimbă zilele astea cu “facerea de bine…”, în cazul probei de aruncare cu rahat, intervine constanta numită ventilator. Îl arunci, te împroaşcă înapoi cu viteză mai mare, pe o suprafaţă mai extinsă. Se cheamă axioma rahatului din ventilator. Şi n-am descoperit-o când mi-a căzut un măr în cap, ci când m-am aflat pe undeva prin apropierea ventilatorului şi m-am trezit cu stropi pe obraz.
Întrebarea se pune: “Omule aflat în faţa ventilatorului, odată împroşcat, arunci înapoi sau te ştergi şi schimbi direcţia de mers?”