Eu tot am zis-o până acum, dar mulți dintre ai mei dragi prieteni m-au contrazis. Prima dată când te-am auzit vorbind, m-a luat somnul. Am încercat să rezist, să caut o coerență în vorbele tale, să sap după o logică în mormanul de ăhă-uri și îhî-uri. Recunosc, n-am reușit. N-am talentul unui critic de artă care vede sensul vieții într-o dungă roșie pleoștită pe perete. Am șoptit rușinată către ai mei amici:
-Bă, ăsta pare cam prost…
-Hai mă Jully, e ardelean, așa vorbește el. Încet, dar bine. Ce? Vrei iar un piețar ca Băsescu, cu păsărici și limbaj de ușa cortului?
Am tăcut și am folosit discursul tău cum am știut mai bine. Am mers la somn.
Mai apoi am primit cartea pe care-ai scris-o(slavă cerului că n-am dat bani pe ea) În lunga mea viață de aproape treij’ de ani, am avut maxim zece cărți începute și neterminate. A ta e una dintre ele. Ce găsiți în carte? Totul în viața domnului președinte a fost așe și așe. Nici bine, nici rău. Nici tare, nici încet. Nici urât, nici frumos. Nu se scoală, dar ce frumos atârnă! Am tras de mine ca de-un câine să trec de 50 de pagini, dar n-am reușit. Și am citit cărți proaste cu duiumul. Afirm cu mâna pe corason că “Pas cu pas” e o carte chiar mai proastă ca “50 shades of Grey”. Ăia măcar făceau sex și vânătăi, nu-mi ucideau mie neuronii.
-Bă, ăsta a scris o carte de toată jena. Nici fundul nu cred că ți-l șterge bine dacă vrei s-o folosești în scopul ăsta!
-Hai mă Jully, doar nu e scriitor, e politician. Exagerezi și tu!
Zilele astea a comis-o mai rău ca niciodată. Dacă de obicei era ăla înalt ca bradu’ și prost ca gardu’ care stătea în colț și abera întru adormirea națiunii (la propriu), acuș a vorbit și a înlăturat orice dubiu. I-auzi la el:
“Eu cred ca ati ajuns intr-o situatie neplacuta si inutila. In primul rand, cred ca libertatea de exprimare in media nu poate fi suprimata pentru banale motive administrative. In al doilea rand, aceasta abordare heirupista a ANAF mi se pare cel putin nepotrivita, daca nu discutabila.”
Aș avea și eu, domn’ președinte, niște impozite de plătit anu ăsta, dar niște banale motive administrative precum lenea, sictirul și scârba de a te fi votat mă împiedică. Dacă nu l-ai fi avut drept contracandidat pe Ponta, poate vărsam și o lacrimă. Așa îmi rămâne doar dezgustul de a constata pentru a mia oară că în politică intră exclusiv lichele, avide după bani și cu coloană vertebrală de trestie în vânt.
Imaginea președintelui este, până la urmă, imaginea națiunii, ca el suntem noi. Proști, plini de vrăjeală ieftină, gata să ne punem în genunchi în fața oricărui cocalar cu creier de parizer, dacă ne aruncă ceva mărunțiș. Domn’ președinte, ești prost! Tare prost!