Dintotdeauna am fost fascinată de profesia psihanaliștilor. Să sapi atât de adânc prin cotloanele minții, să încerci să deslușești misterul comportamentului de zi cu zi al pacientului tău, să scormonești după mici piese de puzzle pentru a încerca să formezi tabloul complet. Ce pretenții poți avea să salvezi spiritul altuia, când nici tu însuți nu te cunoști? Unde e punctul în care teoria nu mai e îndeajuns?
Povestea a doi psihanaliști, Ernest și supervisorul său Marshall, e una stufoasă, cu întrepătrunderi ale planurilor narative. De fapt, e ciocnirea a doua atitudini. Cea strictă, by the book, a lui Marshall și cea sălbatică, interpretativă a lui Ernest. Până la ură, ca-n viață, nimeni nu câștigă, nicio cale nu e perfectă.
Minciuni pe canapea nu este un roman clasic, cu o desfășurare tradiționalistă, ci mai degrabă o incursiune în doomeniul psihanalizei, o încercare de a trasa limite până la care poți ajunge, eșuând totuși în a nu le depăși. Câte bucăți din tine rupi pentru a-l vindeca pe cel de alături?
Etica profesională este văzută dincolo de definițiile din manual, netrecând însă peste riscurile încălcării ei. Ce e bine? Ce e rău? Nu vei primi răspunsuri, ci doar probabilități. Nu vei primi povești de dragoste tumultoase și nici finaluri lacrimogene. Vei primi o doză de realism, dublată de una de analiză și crede-mă, vei iubi fiecare pas al acestui drum.
