Deși prefer ficțiunea, uneori am poftă de o doză sănătoasă de realitate. Asta m-a dus către cele două cărți despre care vreau să vă scriu astăzi.
Drumul către libertate a refugiatei nord-coreene Yeonmi Park mi-a adus lacrimi pe obraji. De foarte mult timp o carte nu mi-a mai stârnit asemenea reacție. Cum poate un copil de puțin peste douăzeci de ani trăi atât de intens? Povestea este a unei fetițe născute în Coreea de Nord, care a cunoscut atât o perioadă de relativă bunăstare, cât și una de foamete cruntă și nefericire absolută.
Să-ți petreci copilăria înfulecând cu nesaț insecte și numărând puținele boabe de orez pare o noțiune atât de îndepărtată de ceea ce trăim noi, încât poate oricine ar privi cu scepticism. Coreea de Nord e o altă lume, e o închisoare a emoțiilor. Nu poți fi trist, nefericit sau chiar prea bucuros. Dublugânditul lui Orwell întipărit în realitate. Ce simți nu ți se poate vedea pe chip sau vei avea necazuri. Nu doar tu, ci întreaga-ți familie.
Acum ceva timp am citit și cartea lui Adelin Petrișor, Țara cu un singur gras, o altă descriere ( de data asta de tip reportaj) a situației de acolo. De asemenea cutremurătoare. Poveștile astea îți strâng stomacul ca într-un ghem și te fac să-ți fie teamă foarte teamă. Nu vorbim de istorie, de preistorie, de daci sau romani. Vorbim de o lume aflată la doar câteva mii de kilometri. Fuga din iadul paradelor megalomanice a însemnat pentru Yeonmi pierderea inocenței, dar odată cu ea, câștigarea libertății, a vieții în sine.
Eu sunt Malala e povestea tinerei Malala Yousafzai, care la vârsta de cinsprezece ani, când eu pufăiam primele țigări, a fost împușcată în cap de talibani, chiar în autobuzul care o ducea spre școală. La vârsta ei deja începusem să chiulesc, în schimb Malala se luptă și astăzi pentru a le oferi tinerelor fete din Pakistan și nu numai, dreptul la educație. Dreptul de a fi mai mult decât soții, bucătărese și menajere pentru bărbații lor. Un drept pe care noi îl luăm azi în derâdere, îl ridiculizăm prin anecdote și comentarii misogine sau pe care pur și simplu nu-l folosim (mult mai grav decât primele două).
Două fete tinere, două destine zbuciumate, unite de o forță și o determinare fără măsură. Citești și ți se face frică. Cu fiecare decizie abuzivă a guvernului, cu fiecare reducere la tăcere a justiției, cu fiecare mârlan care-și abuzează soția, cu fiecare ochi care se-nchide la vederea nedreptăților, ajungem tot acolo. Știu, e ușor să scrii despre libertate și curaj din spatele laptopului, de la căldură și cu stomacul plin. La fel de ușor e s-o pierzi. De ce? Pentru că nu dispare brusc, asemeni ploii, ci puțin câte puțin. Eu însămi, mare fan al distopiilor, văd în 1984 al lui Orwell multe indicii, multe asemănări cu viața noastră de zi cu zi. Așa începe, oameni buni. Cu taci, să nu deranjezi, cu dacă nu ne băgăm nu se supără nimeni sau hai că nu-i așa de rău, capul plecat… Pleci capul astăzi, iar mâine s-ar putea ca victima să fii chiar tu.
