Săraca zi de luni, e cea mai năpăstuită dintre toate. Toată lumea o urăşte. Dacă ar fi un om, ar sta pe canapeaua psihiatrului aproape în fiecare zi. Eu nu înţeleg ce au oamenii cu ziua de luni, care reprezintă un început de săptămână şi cam atât. Miercurea, în schimb, e a naibii răăăău!
Nici început, nici sfârşit. Deja eşti sătul de lucru, iar capătul drumului e departe. Nici măcar nu se întâmplă nimic interesant. Miercurea e cât se poate de plictisitoare. Nimeni nu iese în oraş, nicio rudă nu te sună, mâncarea îţi şade greu, la TV n-ai ce vedea. Ce mai, miercurea parcă sunt prinsă fix în mijlocul unei pânze de paianjen. Neajutorată, victimă sigură a lehamitei care mă cuprinde cu nesaţ.
Miercurea nu suspin, nu plâng, nu caut înţelesuri ascunse. Atenţie, însă! Nu e o zi ca oricare alta. E ziua săptămânii care îţi lasă un gol adânc în stomac, o netezime nefirească pe creier, o amorţire a extremităţilor corpului. O urăsc din toată inima, lipsa sa ar fi magnifică.
Poate aş fi scris ceva mişto în seara asta, dar pana mea, e miercuri.