Când mergeam eu cu trenul spre a-mi împlini misiunea de student la a doua facultate şi mă uitam plictisită pe geam, m-a pălit o nedumerire de neignorat. Cum o fi viaţa oamenilor din satele mici, care au venituri mici şi locuiesc în acele case extrem de mici?
Slujbe nu au, hobby-uri nu au. Deadline-uri, proiecte. Nimic din toate astea. Şi-atunci… Probabil că se trezesc dimineaţa devreme, dar lâncezesc înca vreo jumătate de oră în pat. Mai ies 5 minute pe afară, mângâie firele de ceapă din curte, pipăie pământul de deasupra cartofilor noi şi miros florile din cireş. Şi-apoi se întind din nou. O gură de ţuică, un boţ de mămăligă. Cinci minute cu vaca şi alte cinci alături de găini. Câteodată muncă trupească. Oboseşte corpul şi relaxează mintea. Şi-n rest gânduri. Probabil mult mai întortocheate ca ale mele. Şi cred eu, fascinante. Probabil aşa s-a şi născut filosofia. Dintr-o viaţă simplă cu multe întrebări rămase veşnic fără răspuns.
Ce-o fi în sufletul lor? Tristeţe? Nu cred. Cine să te facă să suferi în pustietate? Iubire? Ce ai de ales între trei vecine dintre care două îţi sunt neamuri? Plictiseală? Dacă nu ştii ce e distracţia, nu cunoşti nici opusul ei amar. Or fi şi sufletele lor la fel de mici, ca ale copiilor care n-au apucat încă să descopere lumea? Sau poate ştiu şi înţeleg mai multe decât noi, mintea lor fiind ocolită de preocupări minuscule, alergătură după bani şi după urcatul pe o scară care nu îţi duce fiinţa nicăieri. Doar dă bine în faţa celorlalţi.
Sămânţa de reporter încă mă roade pe dinăuntru. De multe ori aş vrea să depăşesc noul stadiu de blogger şi să ies să vorbesc cu altfel de oameni. Oameni cu care n-aş interacţiona niciodată. Aş vrea să vizitez oamenii din casele mici sau chiar pe domnul care prăjea friptura pe reşou în centrul Bucureştiului. Ştiu că n-ar citi nimeni, dar eu aş fi un pic mai fericită.