În ființa umană trăiește un sentiment aparte. Se naște încă din pântecul mamei și dispare odată cu descompunerea trupului. Se numește aer de superioritate. Nevoia de a ne simți mai buni ca alții ne roade neîncetat și e cel mai aprig viciu cunoscut de om.
Dacă ați mai citit câte ceva din ce am scris, ați văzut că sunt departe de a fi o mamă perfectă. Într-o zi caldă de primăvară, am ieșit ca de obicei în parc cu pitica. Din păcate pentru mine, deși am făcut o întrerupere de aproape un an, am revenit la o dragoste adolescentină, țigările. Atâta plăcere am în a acompania o cafea fierbinte cu o mahoarcă… Niciun nefumător nu și-o poate vreodată închipui.
Cum guguloiul dormea, am dat căruțul un pic mai departe și am aprins micul meu răsfăț cancerigen. În momentul ăla a trecut o doamnă care m-a privit într-un fel anume. Primul exemplu care îmi vine în minte e ăla în care un nene trage o flegmă verde pe asfalt, după ce a trecut-o în prealabil prin furcile caudine ale dinților săi cariați și-apoi aterizează într-un șuierat diabolic. Ei, cum mă uit eu la o flegmă de-asta, așa se uita cucoana la mine, doar că mai avea ceva. Un rânjet aproape imperceptibil ochiului, care nu exprima doar dezgust, ci și sentimentul de care vă spuneam mai sus. Dispreț îmbrăcat în condescendență. Subraț nespălat, dat cu Chanel No. 5.
Așa fac și eu când dau bani la cerșetori, de fapt când dădeam, că m-am lăsat de sportul ăsta după ce m-a înjurat o babă că-s săracă pentru că i-am dat puțini bani. Nu îi dădeam ca să-i ajut, ci ca să mă simt bine, o spun cu toată sinceritatea. Nu a fost niciodată un gest altruist, ci o acțiune care avea ca scop starea mea de bine.
Cumva toată povestea asta m-a făcut să mă gândesc la Gigi și la cum e el bun bă, că ajută oamenii. Cu două mâini bagă în buzunar, cu un vârf de deget aruncă firimituri. Singurul tărâm în care simt și fac lucruri fără suflare și fără a le trece prin filtrul cinismului meu este cel al familiei și prietenilor. Dilema mea e: am eu o personalitate sociopată sau așa suntem cu toții? Într-o lume în care toți salvează roșii montane, maidanezi, lacuri de acumulare, steaguri și însemne naționaliste mă simt ca o piatră gri. Nu pot suferi pentru cauze care nu mă mișcă, nu pot duce lupte care nu sunt ale mele.