Ştiu bine că stai în faţa monitorului de la laptop după încă o obositoare şi paradoxal plictisitoare zi de birou sau orice altă activitate ai tu. Te sprijini pe marginea canapelei sau poate stai strâmb pe scaun. Tragi alene dintr-o altă ţigară, una seacă, de final de zi. Sau poate mai iei o gură din berea deja răsuflată. Doar tu cu gândurile tale. Vrei ceva mai mult, mereu ţi s-a spus că poţi. Când îţi îmbrăcai uniforma în pătrăţele din clasa I mămica îţi spunea “Tu vei fi cel mai bun, ai potenţial”. Şi mai tragi un fum, mai bagi o duşcă de Becks şi apoi începi tacticos procesul de călcare a cămăşii, de ştergere a pantofilor, de murit încet zi de zi.
Eu ştiu că aveai alte planuri, că te imaginai în alte locuri, că ăla mic din clasa I, dacă ar fi ştiut cum te simţi azi, ar fi făcut lucrurile altfel. Cât despre potential, toată lumea îl are, nimic nu te face mai deosebit. Ce ne diferenţiază pe noi, ca oameni, e nivelul de nefericire. Am citit undeva că e direct proportional cu diferenţa dintre visurile noastre şi ceea ce realizăm. E înălţător să visezi, e cruntă căderea.
După toată vorbăraia asta filosofico-aberaţională, singura concluzie la care am ajuns eu e că totul constă în execuţie. Ai un vis, ai un plan, apucă-te de treabă! După ceva ani mi-am făcut din nou niţel curaj să mai încep un proiect pe cont propriu. Învăţături din experienţa anterioară? Mai multă prudenţă, o mai bună planificare, mai mare grijă la buget şi o execuţie mai bună. Dar peste toate astea, dorinţa de a fi un pic mai fericită. O ţâră di ferişiri bre, cum spunem noi, moldovenii.