Se întâmpla acum vreo 17 ani, în vacanța de vară de la sfârșitul clasei a IV-a. Ai mei erau în culmea fericirii pentru că luasem examenul de admitere în clasa a V-a la două dintre cele mai bune licee din oraș. Până atunci am fost un copil perfect. Note mari, cuminte ca un bebeluș, fără predispoziție pentru comiterea de trăznăi prea mari. Ca în fiecare an, mândri nevoie mare, m-au trimis la mamaia la Soveja. Ei bine, eu am simțit nevoia să sărbătoresc asemeni oamenilor mari, cu șampanie și alte delicii decadente precum… țigările. Deh, eram om mare, la gimnaziu.
Se ia una bucată verișoară cu un an mai mică, se cotrobăie prin magazie după beutură și se deschide sertarul din camera de oaspeți cu bunătățile numai bune de pufăit. Le mai încercasem tot într-o vacanță, dar nu se prinsese nimic de mine, oricum. Ca să nu ne “simtem”” ca niște băutoare de duzină, am tăiat și niscaiva fructe să facem cică salată. De fapt aveam trei, patru mere și două portocale înecate pănă după gât în șampanie veche de minim 5 ani, găsită în spatele borcanelor de zacuscă din magazie. Se chema ceva gen “Zarea” parcă. În orice caz, o poșircă ordinară și cel mai probabil expirată. Dar ideea conta, un mic festin demn de mici doamne ca noi.
Într-un final purcedem în cămăruța dedicată oaspeților. (Aici e necesară o mențiune: la Soveja casele tradiționale au cam trei corpuri. Unul format din bucatarie si o camera mică, casa mare dedicata nunților, înmormântărilor și o casă mai mică, de două camere, pentru musafiri). Din magnificul castron de salată am turnat elegant în ceștile înflorate alea bune (în traducere: nu se folosesc niciodată) și am asezonat răsfățul cu câte o țigara. Singurele găsite prin casă erau unele BT, dacă le mai ține minte cineva. Împuțite, înecăcioase, Bau-Bau al țigărilor. A durat vreo 20 de minute până le-am aprins, dar am reușit și ne-am apucat cu succes de pufăit.
Ba bine că la cinci minute după ce ne-am afumat bine din ambele puncte de vedere se aude zăvorul de la poartă. Cin să fie? Mămăița, desigur! Mămăiță care a și intrat în căsuța în care tăiai fumul cu coasa, așa de gros era. În mijlocul fumului două copchile matrafoxate, mirosind ca două scrumiere pline. Lăsând la o parte amenințarea cu pedepse, săraca mamaie se tot întreba unde-s urmele boacănei, chiștoacele, dovada irefutabilă a vinovăției noastre. Noi… nimic! Amuțisem. Asta până când din lemnele de langă casă răzbătea un fir subțire de fum. În prostia și copilăria noastră le aruncaserăm în lemne, panicate și de auzul scârțâitului porții.
Și uite-așa am fost la doi pași să-i răpesc bunicii munca de 40 de ani în doar câteva clipe. Dar cum ironia sorții e crudă, casa copilăriei mele tot a ars din temelii câțiva ani mai târziu într-un incendiu ce a cuprins și alte 35 de case, alături de păpușa mamei cu care nu m-au lăsat să mă joc niciodată, de frică să n-o stric. Mi-e dor și de casă, și de păpușă și de verișoară.