Scheletron, mai îngrașă-te și tu!

Știu bine că, dacă luăm în considerare tiparele feminine din ziua de astăzi, nimeni nu crede că și oamenii slabi pot fi complexați. Eu vă spun că da. Am trăit asta, am trecut prin asta acum mai bine de 20 de ani, când a fi schijă nu era deloc cool. Și trăiesc în continuare cu impresia că sunt destule persoane pe lume cu problema asta.

Am citit zeci de articole despre persoanele supraponderale, iar cea mai grea parte nu erau articolele în sine, ci comentariile din subsolul lor. Atâta răutate nu mi-a fost dat să văd în veci. Valuri spumoase de otravă, revărsate prin tastaturi. Mai mult, cred cu tărie că peste 50% dintre comentatori nu erau niscaiva Feți Frumoși, ci din contră. Ajunge să-mi fie teamă de cei din jur și nu pentru mine, cât pentru copilul meu.

Fata mea arată normal. În cei peste trei ani ai ei, ba a auzit că e fălcoasă, ba că ar face bine să mai mănânce, că deh, copiii bucălați și cu bulănașe au succes în părculețul din spatele blocului. Așa cum ne dăm cu părerea despre vreme sau politică, la fel ne regulează grija de corpul și mai ales viața altora.

Toată copilăria mea am auzit că sunt prea slabă. Nicio haină nu mi se potrivea, toate atârnau ca pe gard. Pe vremea aia nu exista mărimea XS sau XXS. N-am uitat orele în care stăteam închisă în bucătărie, pentru că mâncam doar jumătate de porție. N-am uitat cum în oracolul meu, dedicațiile colegilor erau pe modelul: “scheletron, mai îngrașă-te și tu!”. N-am uitat cum mă simțeam o biată scândură, veșnic amenințată că mă va lua vântul, că-mi vor ieși coastele de sub tricou sau oasele șoldurilor prin pantaloni. Mă simțeam atât de singură.

Un om cu câteva kilograme în plus poate alege să slăbească. Un om care le are pe minus nu prea are ce să facă. Nu te poți îndopa, dacă nu îți trebuie atât de multă mâncare. Am încercat și-am vomitat după. Un fel de bulimie pe invers.

Acum mai glumesc uneori și zic că-mi doresc să fiu ca atunci. Să mănânc cât poftesc și să fiu tot slabă, dar nu. Acum sunt fericită. Un obraz mai rotund, poate un șold mai plin. Poate e bătrânețea, eventual înțelepciunea care vine alături de ea, dar mă simt mai bine ca oricând. Pentru că, în sfârșit, mă iubesc.

Aș vrea ca al meu copil să crească într-o lume în care aspectul fizic să nu conteze, dar asta ar fi o utopie. Mai drag mi-ar fi să cresc un om care să se iubească, să se accepte și să adune alături oameni asemeni ei. Cât despre cârcotașii picați din pomul perfecțiunii, un rafinat hai sictir!

About

View all posts by

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *