Daca as avea o viata perfecta si fara de pacat, nu as sti sa aleg locul ideal in care sa-mi petrec eternitatea. Ce poate alege un om dintre seninatatea muntelui, verdele adanc al brazilor, aerul care iti fericeste plamanii si apa de izvor care iti poate potoli chiar si foamea, si valurile cand line, cand fioroase ale marii si nisipul fin, incins, care se lipeste de pielea transpirata sub razele mangaietoare ale soarelui? Mare sau munte? Sau poate o fi intalnirea cu cei dragi, rememorarea clipelor unice din viata, a persoanelor care ne-au facut sa tresarim pentru prima data? Poate fi tot ce ne umple corpul de dopamina…Poate un rai al drogurilor care nu ne fac rau sau al unor mese imbelsugate incununate de bautura fina din abundenta, sfarsite prin decenii intregi de dragoste nabadaioasa…Dar oare nu toate aceste placeri care ne zguduie corpul si simtirile apartin iadului? Poate tot ce e mai frumos , dar mai ales placut in aceasta lume e intr-un oarecare mod o forma a raului. Sincer, eu cred ca m-as plictisi sa-mi petrec timpul in liniste, contempland frumusetea peisajului, meditand. Asemeni unui copil obraznic, o boacana imi da un soi de satisfactie ciudata, o veselie inexplicabila. Asta trebuie sa fie raiul: sa poti face lucruri rele, sa poti gresi oricand fara ca faptele tale sa aiba repercusiuni. Refuz sa cred ca suntem indrumati sa ne abtinem de la atatea lucruri care ne fac placere doar pentru a ajunge sa ne plictisim intr-un peisaj de vis.
3 Comments
Paradisul nu exista, cum nu exista nici iad sau infern. Inventii ale celor care au dorit sa supuna lumea,teoretizate de teologi si duse pe culmi de poeti. Daca nu ar fi fost Dante Alighieri si DIvina Comedia nu am fi avut astazi acest imaginar bogat al paradisului si al infernului. Paradisul – daca ar fi sa existe – este doar zambetul pe care fiecare-l putem acorda celuilalt gratuit, este un sarut furat in tacere, este fiecare mica placere – pe care unii frustrati o numesc pacatoasa – care ne face viata un pic mai frumoasa. Este orice moment care ne rupe din vacarmul muncii epuizante si na face sa mai postam un material pe blog.
Paradis…. ciudat cuvant, ciudat inteles, ganduri desarte…..
Sunt de aceeasi parere cu tine, perfectiunea nu exista, iar „boacanele” aduc un plus de vivacitate in vietile noastre, care pe zi ce trece parca sunt mai „deprimante”… nu neaparat din cauza noastra, ci din pricina stresului cotidian……
Hmmmm… paradis a fost in anii de liceu (nu am nici un dubiu)…. nu crezi???? :O)
Te imbratisez si sper sa te revad curand!
A fost minunat in liceu, m-as intoarce oricand la zilele alea pline de boacane!