Browsing Category

fericire

fericire

Jos labele de pe litoralul românesc!

23 iunie 2016

La fel cum mulți oameni trăiesc cu impresia că treburile nasoale se petrec doar în România, tot așa, mulți indivizi îi dau înainte cu “Litoralul nostru e de câcat”, “La mare la noi? No fucking way!” și așa mai departe. După cum știți, recent m-am întors acasă după două săptămâni grozave în Corfu. Credeți c-am putut să stau departe de marea noastră? Nici vorbă!

Oameni buni, avem un litoral frumos, plaje mari, nisipoase, stațiuni mult mai îngrijite decât la greci, de exemplu. Păi, pe lângă Sidari, stațiunea din Corfu unde am stat, sau oricare altele din Thassos sau Zakyntos, Mamaia e fantastică, să mă credeți pe cuvânt! E drept, n-avem stânci falnice și vegetație abundentă, dar nu mi-e rușine nici cu peisajele noastre.  Mi-e rușine însă de autosuficiența unora, cărora nu le ajungi la nas nici cu prăjina și cărora le pute orice are tricolorul în spate.

Motivele pentru care iubesc litoralul nostru sunt prea multe pentru o enumerare exhaustivă, dar deh, încerc. Iubesc marea de la noi pentru plaja superbă de la Tuzla, unde cu 10 lei mănânci cea mai gustoasă porție de pește prăjit cu mămăliguță și mujdei (barbuni, guvizi, hamsii, câteodată rapane sau ce se nimerește în plasa pescarilor de dimineață).

O iubesc pentru golfulețele fermecătoare, în care zac doar câte trei, patru corturi colorate, pe care numai cei plecați în plimbări lungi printre stațiuni le pot găsi.

O iubesc pentru cherhanalele apărute în ultima vreme peste tot, unde mănânci până pici și nu golești portofelul.

O iubesc pentru distracția din Vamă, unde am petrecut cea mai faină noapte din viața mea.

Uff, sunt multe! Ca încheiere, vă las o serie de poze din Tuzla și Costinești, să vedeți cu ochii voștri că nu vă mint 😛

IMG_2135 IMG_2136 IMG_2168 IMG_2204 IMG_2205

 

Acum spune-mi, tu de ce iubești litoralul românesc?

P.S.- Și nu, nu câștigi vreun premiu, pișcotarule! Ce crezi, că ăsta-i blog de advertoriale și giveaway? 🙂

 

calatorii fericire

Uite-așa aș vrea să mooor! Cu berea-n față și marea-n zare. Despre Corfu, cu sinceritate.

14 iunie 2016

A trecut și concediul de anul ăsta. Deși a fost lung, mi-a părut al naibii de scurt. Întâlnirea mea cu insula Corfu n-a fost una care să se lase cu dragoste de la prima vedere. Ba, din contră. După un drum de aproape 15 ore, cu copilul obosit și cu fruntea transpirată, orice floare-mi părea buruiană, orice cladire era doar o ruină.

O să-ncep cu ce nu mi-a plăcut, pentru că vreau să-nchei articolul frumos, ca pe un spectacol. Drumurile par administrate de vreun PSD-ist sau ceva de genul, pentru că deseori am întâlnit gropi și iarbă netunsă pe margine. Prețurile mai mari decât ce am văzut în Thassos, de exemplu. O bere Amstel sau Mythos costă 3,5 sau 4 euro. Un gyros mic, cu trei fire de carne, costa 3 euro. Un platou cu fructe de mare pentru o persoană, între 10 și 15 euro.

O altă mare dezamăgire a fost Canal D’Amour. Dacă nu ne-am fi cazat în Sidari(acolo unde e vestita plajă) și-am fi mers juma’ de insulă pentru treaba asta, pe cuvânt că veneam ceva mai devreme acasă. Mult mâl, plaja plină de gunoaie, chiștoace, resturi de mâncare și apa de un maroniu verzui. Foarte departe de ce vezi în ghidurile specializate.

Fauna umană preponderent britanică, împărțită în două specii. Una e cea a vârstnicilor care se despoaie în mijlocul plajei, oferind un spectacol inedit, un dans aprig de valuri cărnoase din Mezolitic. Cea de-a doua e categoria britanicilor tineri. Ei tatuați din cap până-n picioare, ele uriașe, specii alături de care viețuiesc minim patru copii de cuplu. Nu știu ce legislație or avea în domeniul împuielii, dar maximul văzut a fost de șapte bucăți, dintre care trei tripleți sub un an. Eu, nefăcând deseori față unei singure domnișoare, rămâne doar să mă înclin cu admirație nețărmurită.

Și acum, părțile frumoase. Prima și cea mai faină, Paleokastritsa. Golfuri superbe, cu apă de un albastru intens, pline de vegetație, stânci abrupte, arbori falnici. Paleokastritsa reprezintă tot ce iubesc la țara asta. Peisaje care îți taie răsuflarea, pe care le vezi înaintea ochilor săptămâni întregi.

Corfu Town mi-a plăcut de asemenea. Străduțe înguste și pline de farmec, cafenele îmbogățite de oameni mereu surâzători, copaci cu sute de flori, toate în culori nemaiîntâlnite până atunci.

Corfu-Paleokastrita

Oameni buni, așa mi-ar plăcea să trăiesc, ca în aceste două săptămâni. Să mă trezesc atunci când ochii mi se deschid, fără ceas, fără telefoane. Vremea să fie aproape mereu însorită, balconul luminos și frappe-ul rece. Piscina cu apă călduță în fața camerei mele, palmierul înflorit în spate și, dacă s-ar putea, o serie de beri în halbe congelate, începând cu orele 10.00.

După baia din piscină, m-aș duce direct în golfuleț, aș umple un șezlong, aș deschide o carte bună și din cinci în cinci pagini aș privi marea iar și iar. Și tot așa până în clipa finală.

Ca o concluzie la toată poliloghia asta, vin să spun că aș recomanda Corfu, dar să plecați la drum nu cu așteptări de țară sau insulă europeană, ci de loc semi-sălbăticit. Până la urmă, așa le stă bine plaiurilor grecești.

fericire ganduri O mămică fericită

Decalog la 30 de ani

24 mai 2016

Când aveam vreo 16 ani, aveam impresia că madamele de 30 sunt niște făpturi trecute prin viață, suficient de aproape de clipa finală încât să mi se pară total neinteresante, bar chiar simțeam un pic de milă pentru că anii lor cei mai frumoși probabil au trecut deja. Acum ceva zile a venit vremea să schimb și eu prefixul cu magica cifră trei și obligatoriu, să aștern concluziile cu înțelepciunea de la această etate. Privind acum către adolescenta de atunci, îmi vine s-o dojenesc, s-o mângâi pe creștet și să-i explic că viața de-abia acum devine palpitantă.

  1. Am mai multă încredere în mine, în ceea ce vreau și în ceea ce pot. Dacă acum zece ani mă deprima orice colăcel abdominal, între timp am învățat să-mi iubesc corpul așa cum e. N-o să fiu niciodată înaltă, n-o să fiu niciodată anorexică, însă când mă privesc în oglindă mă iubesc pur și simplu. La nebunie. Cea mai frumoasă parte fizică a mea e cicatricea subțire lăsată de nașterea fetiței mele.
  2. Nu mai am nici chef și nici timp pentru interacțiuni forțate sau pentru grimase politicoase. Deja disting oamenii falși de cei cu adevărat valoroși, prietenii de șpriț de prietenii adevărați.
  3. Judec mai puțin oamenii din jurul meu și mă aplec mai multasupra evoluției mele. Nu sunt în șoșonii lor, nu-mi mai permit să mă erijez în atotcunoscătoare a sufletului altora sau a luptelor lor lăuntrice.
  4. Nu tot ce zboară se mănâncă. Cu tristețe o spun, mi-am pierdut inocența. Ăsta nu-i un lucru așa de rău, pentru că șuturile în fund au avut menirea de a mă face mai conștientă că răul e peste tot. De multe ori chiar acolo unde îți vedeai binele.
  5. Dacă acum zece ani băgam Mec la trei zile și ceafă prăjită în tigaie, am început s-o iau pe calea fructelor și legumelor, a apei în loc de Cola. Mai mult, în curând intenționez să las definitiv și țigările, iubitele mele care mă consumă zilnic. Îmi toacă și banii și sănătatea, fir-ar ele să fie!
  6. Am început să las în urmă dorințele de ordin material, Iphone-uri, laptopuri cu măr mușcat, mașini cu mulți cai. În schimb, acum îmi doresc multe și lungi călătorii, concerte care să-mi ridice părul pe ceafă, spectacole de teatru la care să rămân cu gura deschisă și cu mintea la fel, cărți care să schimbe ceva în mine.
  7. Am învățat să am răbdare. Mai am de lucru, însă sunt pe drumul cel bun. Răbdare cu copilul, răbdare cu partenerii de afaceri, răbdare cu soțul și mai ales răbdare cu mine însămi, eu fiind cea mai dificilă persoană pe care o cunosc.
  8. Ofer mai mult decât cer și-mi pare bine. Acum simt pe pielea mea fericirea care izvorăște din a dărui, din a ajuta. Nu-mi permit donații de mii de euro, dar un simplu zâmbet către vânzătoarea de la chioșcul dintre blocuri ne face ambelor ziua un pic mai frumoasă.
  9. Îmi prețuiesc mai mult părinții. Ca mamă, văd că uneori poate fi al naibii de greu. Dacă acum zece ani îi expediam și plecam în club, acum stăm zeci de minute în telefon. Sfaturile lor îmi sunt tare de preț.
  10. În fine, simt că liniștea sufletească și fericirea plină, rotundă, sunt mai aproape de mine acum, decât erau la 20 de ani.
fericire O mămică fericită

Ce-am învățat de la copilul meu

19 mai 2016

Vine o vreme în viața oricărui părinte, în care începe să învețe de la copil. Cine n-o face, nici nu știe câte are de pierdut. Chiar dacă noi îi ajutăm să meargă, să vorbească, să facă la oliță, până la urmă cele mai importante lecții tot ei ni le predau.

Ieri am cumpărat o găleată de la KFC, cu șervețelele umede incluse. Așa o bucurie în a desface șervețelul ăla, eu n-am mai văzut. Ochii strălucind de veselie, dinții albi dezveliți complet și un chiot entuziast. Ce să mai, parcă ar fi câștigat la loto.

Noi, fraierii ăștia care ne-am făcut mari, uităm să ne mai bucurăm de lucrurile mărunte, așteptând să se întâmple o minune pentru a ne stoarce un zâmbet sau un hohot de râs. Pentru a ne veseli asemeni copiilor, avem nevoie fie de o mașină nouă, fie de o promovare, naiba mai știe ce alte chestiuni materiale.

Datorită fetiței mele, reușesc să-mi schimb dispoziția în bine pur și simplu de la o melodie care-mi place, o rază de soare după ploaie, o gărgăriță pe parbriz.

Putem merge la zeci de life coach, psihologi sau traineri de multiple soiuri, fericirea aia care pare măruntă o obținem din întâmplările minuscule de zi cu zi. Și până la urmă, așa mică pe cât pare, face diferența între un om împlinit și unul posac, pentru care nimic nu e de ajuns.

Ascultați-vă mai mult copiii, pentru că, până la urmă, ei ne sunt cei mai buni profesori în viață.

copil-fericit

fericire

Dragoste și pedeapsă în era Facebook

17 mai 2016

Mi s-a umplut timeline-ul de pe Facebook de postări siropoaso-grețoase despre viața în doi. Că sunt scrise de masculi sau femele, esența e aceeași. Ce vrem de la celălalt. Să ne țină în brațe întreaga zi, să ne răsfețe cu pupici, flori, parfumuri, îmbrățișări înainte și după masă, sex non-stop, călătorii exotice. Să aibă o carieră înfloritoare, o inteligență superioară și un suflet cât Catedrala Mântuirii Neamului. Vrem aia și ailaltă și ceva cu moț peste. Da’ boul ăla, oare nu vrea și el câte ceva? Se clickuiește și se cumpără tot ce-i cu floricele și norișori roz. După atâta maculatură electronică, ne trezim uitându-ne la omul de lângă noi cu alți ochi. Ochi feisbuciști.

Omul, bietul de el, vine obosit de la lucru, își toarnă o bere și se scarpină subtil în nas. Pfoaaa, drăcie! Păi, cum așa? Oamenii ăia de pe Facebook au zis că tre’ să mă ia în brațe și să-mi recite poeme indiene de amor când vine de la serviciu.

Te uiți la oala cu tocană de pe aragaz și iar te iau dracii. Bine, bre, da’ unde-s homarul și paharul de prosecco de pe net?

Apoi ți-aduci aminte că în weekend pleci la Cheia la cabană. Fi-ți-ar pădurea românească de râs, dihanie! Unde-s plajele thailandeze și săriturile cu parapanta de pe Everest? Pfuuuu!

Și apogeul, sexulețul. Nu tu chiloți cu push-up de la Botezatu pe el, nu tu ciorapi plasă cu ciucurei la ea. Doar ei doi, așa… Cum să zic? Normali.

Mai iei o gură de apă plată, înghiți în sec și citești din nou siropoșenii. Ți se pare că viața a fost nedreaptă cu tine, că ar trebui să fii cu un CEO al Apple, pe plajă în Maldive, făcând amor nebun până în zori.

Pisi, aruncă o privire în oglindă. Tu ce ai de oferit? L-ai pupat azi măcar pe nasu’ ăla în care se scobește? Când l-ai sărutat ultima oară cu adevărat? De când nu l-ai mai luat în brațe? Dă LOG OUT și trăiește un pic, viața-i după colț. Te așteaptă!

sarcasm-dragoste

fericire

Trăiți cum vreți, numai trăiți!

9 noiembrie 2015

Tragedia care ne-a împietrit pe toți în aceste zile ar trebui să ne învețe tare multe lecții de viață. În afară de a scoate la iveală puroiul din societatea și politica românească, ar trebui să servească drept inspirație pentru fiecare dintre noi.

protest colectiv

Obstacolele care ni se păreau de netrecut, micile probleme cu care ne confruntăm zi de zi, pălesc total în fața acestor destine frânte brusc. Acum, mai mult ca oricând, ar trebui să ne privim cu adevărat în oglindă. Ne place ce vedem acolo? Dacă nu, acum e momentul să ne schimbăm.

Acum e momentul să fim oameni mai buni, mai generoși, mai iertători, mai înțelegători. Acum e momentul să trăim. Să nu mai luăm fiecare clipă ca pe un dar minuscul, de doi bani, ci s-o trăim ca și cum ar fi ultima. Să facem odată săritura aia cu parașuta, să ne tatuăm cum n-am avut niciodată curaj, să-i spunem persoanei iubite cât înseamnă pentru noi, să ne strângem copiii în brațe și să le spunem a mia oară că îi iubim.

Când vine noaptea și punem capul pe pernă, să putem adormi liniștiți, cu zâmbetul pe chip, pentru că a mai trecut o zi trăită frumos. O zi în care n-am furat, n-am luat șpagă, n-am mințit, n-am promis în van. O zi în care ne-am ascultat pe noi înșine, o zi în care am făcut cum am simțit, nu cum a trebuit.

Mă uit la fiica mea și mă minunez în fiecare zi cât de mult a putut să crească. Ea e clepsidra mea în carne și oase. Îmi arată trecerea timpului și fragilitatea existenței noastre. Oamenii din jur te pot dezamăgi întotdeauna, dar tu însuți te dezamăgești doar dacă alegi să-i lași. Și da, poți trece peste orice decepție venită din exteriorul tău, pe care n-ai putut-o controla. Însă, când te trădezi pe tine însuți, abia atunci ești de neiertat.

Fă cursul ăla de finlandeză, fă călătoria aia exotică numai cu un rucsac în spate, fă tot ce-ți dorește spiritul, dar trăiește. Cât timp respiri, îți ești dator să nu mori înainte de a umple pământul.

fericire

De ce banii chiar nu contează

22 octombrie 2015

Aveam zece ani când s-a întâmplat. Când am aflat că tot ce înseamnă bun material poate să dispară într-o secundă. Rămâi cu ce ai învățat și trăit până în acel moment fatidic. În mai puțin de 30 de minute, casa bunicilor mei s-a transformat în scrum, laolaltă cu toate economiile lor strânse după ani și ani de muncă. Au rămas doar cu hainele de pe ei. Goi de veșminte lumești, goi de încredere în Divinitate și univers. Verbul “a avea” și-a pierdut sensul, strigat în neant.

house-on-fire1

Când s-au căsătorit erau atât de săraci încât deseori masa lor era un ou. Albușul el, gălbenușul ea. Douăzeci de ani au muncit până și-au ridicat casa. Țin minte fiecare colțișor. De la bucătăria joasă și puzderia de acareturi la veceul din curte, plin de pânze de păianjen, cu un tablou mic de băiețel cu pantalonii în vine. Nenumărați ani în care bunicul meu se cățăra pe biserici să pună șindrilă, numai pentru a pune bani deoparte pentru zile rele. Iar când zilele cu adevărat rele au venit, banii erau oricum carbonizați.

O clipă e de-ajuns să facă din boierii înstăriți și sărmanii lipiți un tot omogen. Un regim crud cu care ne-am luptat zeci de ani a reușit să coboare aristocrații din trăsuri și să-i siluiască prin munci grele până la epuizare, pierderea speranței și inevitabil moarte.

Un om care aleargă salivând după galbeni e ușor de modelat, șantajat, manipulat. Poate e împresurat de blănuri, bijuterii opulente, dar sinele său, odată dezgolit de toate lucrurile strălucitoare, e doar o prăpastie fără carcasă. Un limax care se târăște spre nicăieri.

Când privim spre trecut, ce ne amintim cu drag sunt momentele care nu au costat nimic. Sunt plimbările de mână, diminețile de dragoste, zâmbetele celor pe care îi iubim. Dacă rupem bucățile astea din noi, nu facem decât să ne dezmierdăm superficial cu gadgeturi, mese copioase și haine de designer pentru a ne acoperi sufletele în putrefacție.

Bunicii mei s-au iubit și se iubesc enorm. Au reclădit totul chiar mai rapid decât au construit de la bun început, asta pentru că nu și-au pierdut nici speranța și nici entuziasmul de la douăzeci de ani, atunci când dintr-un ou au făcut un bou și-apoi o casă. Când fundația e solidă, nici focul, nici apa, nici omul nu pot doborî ceea ce simțămintele reale construiesc.

fericire O mămică fericită

Răsfață-l! Nu crești cartofi, formezi caractere

5 mai 2015

Găsiți-mi-l pe ăla care la o mângâiere de alint sau o vorbă frumoasă nu se-ncovoaie ca un covrig bine copt și mormăie de plăcere. Și-atunci ce aveți cu bieții copii? Ei ce au? Ciungă-n ciuf?

Cei mai mulți dintre oamenii realizați pe care îi cunosc au fost copii răsfățați. Luați în brațe des, lăsați să exploreze în voie lumea în afara fustei bunicii, întrebați mereu dacă sunt bine și atenționați doar atunci când e nevoie. Fără curele, furtunul mașinii de spălat și alte găselnițe demne de Fifty Shades of Grey. Așa au ajuns oameni mari, încrezători și nu scriitori ruși. Nu zic, geniali, dar scufundați permanent în depresie și-n spleenul bacovian atât de benefic creativității și atât de otrăvitor pentru spirit.

happy-child

Eu mi-s pe undeva pe la mijloc. Oleacă de bătaie, de vreo două, trei ori în 28 de ani. Mai degrabă discursuri moralizatoare care dor mai tare ca o bâtă de baseball în țeastă. Și-așa te-alegi cu niște bărzăuni care te țin toată viața.

Treaba e simplă: dacă ție-ți place să fii sărutat pe creștet, apreciat, de ce mama mă-sii ai priva copilul de o dragoste necondiționată cum numai un părinte poate oferi? Cum ar fi să plângi și să nu te consoleze nimeni? Cum ar fi ca iubitul să te trateze cu un dos de palmă, că ai îndrăznit să nu fii de acord cu el și-apoi să-ți spună că altele sunt mai bune ca tine? Cum ar fi să n-ai poftă de mâncare și totuși să te trezești cu fălcile îndesate de haleală? Uită de sfaturile bătrânilor, că nu toți sunt înțelepți. Unii trec prin viață și nu învață nimic, având vârsta înaintată ca prim și ultim argument.

Ia-l în brațe, pupă-l, cântă-i, fă-i toate plăcerile care nu-i dăunează. Crești împreună cu el, învață alături de el și nu uita că nu crești cartofi pe câmp, ci formezi caractere. Vrei un Făt Frumos care se zbate mai să moară pentru o gagică plină de fițe sau vrei un Zmeu?

fericire ganduri

Viața e așa cum o vezi, nu cum o ai

20 octombrie 2014

Supărarea când îmi vine, rup cămașa de pe mine! Cam așa zicea un mare șlagăr de pe la seratele mele culturale din adolescență. Când vine vorba de regrete, le pot număra pe degete. Cel mai mare e că nu mi-am dat seama de la început ce îmi doresc din punct de vedere profesional. Mai bine zis, credeam că știu, dar m-am înșelat. Aș zice că în sfârșit am aflat. Doar timpul va spune dacă e calea bună au ba. Dacă socoteala de acasă s-ar potrivi cu cea din târg, tare ne-am mai plictisi.

Într-o amplă meditație asupra persoanei mele(vorba vine;  că n-am răbdare să stau crăcăcită, liniște nici atât), mi-a ieșit în cale cea mai relaxantă perioadă din viață, sarcina. A doua parte a ei. În prima am plâns și m-am tânguit, am lăcrimat la video-uri cu căței simpatici și m-am cufundat într-o mini-depresie de toată frumusețea, mai ales după aflarea unei vești cam nasoale despre sănătate.

La un moment dat a avut loc schimbarea. Una profundă. Am întors totul cu fundul în sus și am privit lucrurile dintr-un alt unghi. Așa a început cea mai faină perioadă din ultima vreme. Treziri vesele, mâncat sănătos, plimbări, seriale(nu mă puteam concentra să citesc, bănuiesc hormonii a fi vinovați, da’mai probabil să fie lenea), somn de voie. Același borcan, numai că, în loc să mă vait că murăturile sunt acre, le-am luat ca atare. Că ăsta e rolul lor, să fie acre, de-asta și sunt așa de bune. De-ar fi dulci, le-ar pieri menirea.

De atunci procedez la fel. Înainte să mă iau cu mâinile de cap, casc bine ochii. N-ai timp sau chef să faci ceva? Poate că nici n-ar trebui. Departe de mine filosofia motivațională goală de conținut & shit, e vorba doar despre a te relaxa dracului. N-ajută la nimic să rupi cămașa, săraca!

fericire romanisme

Robul lui Dumnezeu- Ștefan

10 octombrie 2014

Citeam zilele trecute la Simona Tache diverse povestiri cu și despre birocrația din minunata noastă țărișoară. Prin umilințe mai mici sau mai mari pe la diverse ghișee și instituții cu miros și mentalitate de putregai am trecut și eu, ca tot românul. Dintre toate, cea mai tare întîmplare s-a petrecut în ziua nunții. Se întâmplă să-mi aduc aminte zilele astea, pentru că acum fix șase zile s-au făcut șase ani de la eveniment.

După cum bine știu toți proaspeții însurăței, înainte să te legi pe vecie, ai de făcut un dosar. Cu șină, evident. Băi oameni buni, dacă n-au verificat madamele cu permanent pe cap și vid în el, de douăj’de ori cifrele din CNP și rezultatele analizelor, n-am făcut nimic. Dacă mai așteptam mult, rămâneam concubini forevăr. Găseau ăștia, de abia le dă barba zilele astea, două cadavre cu mâinile în putrefacție, încleștate pe dosarul cu șină întru veșnică așteptare la starea civilă. Pe placa funerară ar fi scris: “Cuplu decedat pentru că a lipsit ștampila de pe cerere”

După verificările intense, s-au apucat de întocmit certificatul de căsătorie. De semnat, am semnat amândoi ca primarii. Când stau să mă gândesc că putea să scrie acolo că-mi donez corpul viu pentru experimente dubioase în beci la Cantacuzino, mă ia cu brr și hrr. În fine, am zis da, am semnat și ne-am îndreptat către biserică. Și aici minune dumnezeiască. Ne punem coroanele vieții pe cap(a se vedea în poză urma rămasă pe frunte, special pentru poze de neuitat), aflu că trebuie să fiu supusă bărbatului, mă strâmb și mă pregătesc de poezie. În schimb urmează dialogul de mai jos:

-Se cunună roaba lui Dumnezeu – Iulia cu robul lui Dumnezeu- Ștefan.

-Ahm… Părinte, e Stelian.

-Hmm, ia uitați aici certificatul. E Ștefan.

-Upsi!

Șoc și groază. I-am dat înainte(fără tupeu) și asta a fost. A doua zi ne-au înlocuit hârtia fără scuze sau alte minuni de soiul ăsta. În schimb, nu voi uita niciodată că, pentru o magnifică zi din viața mea, poate cea mai frumoasă dintre ele, am fost soția lui Ștefan.