Browsing Category

Carti

Carti fericire

Leapşa pentru nostalgici

20 octombrie 2010

Căpcăunul cu caşchetă mi-a dat o misiune grea de tot şi anume să enumăr aici cărţile şi filmele care m-au impresionat şi nu în ultimul rând, cea mai frumoasă ţară în care am fost. Deci, să începem, că avem multă treabă, dar care se „uşurează” mult dacă stau să mă gândesc că despre toate astea am mai scris pe blog.

Cartea care mi-a plăcut cel mai mult în ultima perioadă este, fără îndoială, este Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde. Desigur, nu poate lipsi nici Idiotul, iar din literatura contemporană l-aş alege pe Orhan Pamuk cu “Mă numesc Roşu” . Aş putea scrie non-stop la subiectul ăsta, dar mă opresc aici.

Hmm, despre filme nu prea am scris pe blog, dar pot enumera „The Notebook”, “L’immortel”, “Filantropica”. Eh, ar fi multe..

Cât despre ţări şi oraşe… nu prea am văzut eu multe până acum, lucru care mă ruşinează destul de tare, dar pot spune cu mâna pe inimă că mi-a plăcut la nebunie Tunisia, cu ale sale dune, presărate cu oaze superbe şi oameni foarte veseli şi prietenoşi. Poze găsiţi în postările marcate cu link.

Eh, şi abia acum vine greul. Cum Căpcăunu’ a dat leapşa cam la toţi cunoscuţii şi la toţi vrâncenii, nu am nici cea mai mică idee cui aş putea să i-o pasez, aşa că nostalgicii sunt rugaţi să o preia fără ruşine!

Carti

Parfumul de Patrick Suskind

23 septembrie 2010

Te-ai întrebat vreodată ce miros ai? Dar cum miroase lumea de fapt? Prietenia? Puritatea? Pentru eroul romanului “Parfumul”, Jean Baptiste Grenouille, lumea în forma ei olfactivă e lipsită de secrete. Viaţa sa începe într-o piaţă de peşte din Franţa secolului XVIII, unde propria sa mamă nu îi dă nici cea mai mică şansă de supravieţuire, însă doar o clipă de noroc îl salvează. Protagonistul nu este nicidecum un personaj verosimil, ci mai mult unul de basm, care trăieşte doar prin intermediul nasului său unic în lume. Cunoaşte toate miresmele existente, de la pietre, copaci până la copii şi oameni. Calitatea sa extraordinară de a identifica orice miros se identifică întrutotul cu el însuşi. Încă din fragedă pruncie, aspectul şi „ceva-ul” său îi fac pe oameni să-l respingă, să-l desconsidere sau pur şi simplu să îl ignore. După o copilărie şi o adolescenţă trăite doar prin muncă asiduă, chinuitoare, dar dusă la capăt fără lamentări, Grenouille ajunge în parfumeria lui Baldini, pe care, prin intermediul talentului său nemaivăzut, îl transformă în cel mai cunoscut parfumier al regiunii.

Dar o amintire îl bântuie încă din momentul în care nasul său a cunoscut cea mai proaspătă, pură, încântătoare aromă, cea de fecioară tânără, parfum cules cu lăcomie la Rue des Marais de la o copilă ucisă cu sete, cu pofta de a absorbi aroma perfectă şi de a o păstra pentru eternitate. Dar pasiunea sa s-a evaporat imediat ce crima a fost înfăptuită, astfel că Grenouille caută o cale prin care să-i păstreze esenţa. Din acest moment cheie începe furtuna interioară în Grenouille, chinuit de dorinţa imposibil de învins de a poseda mirosul de fată tânără, pasiune care-l mistuie şi îi poartă paşii în pustietate pentru ca mai apoi să-l transforme într-un criminal de temut.

„Parfumul” nu este o carte pentru cititorii obişnuiţi cu poveşti verosimile, perfect valabile în lumea reală, ci deschide uşa spre basm, spre fantezie, spre o existenţă de poveste. Suskind îşi poartă cititorii prin lumea vastă a mirosurilor, de multe ori pe căi pe care mulţi le găsesc respingătoare. Redă lumea în registru olfactiv atât de bine încât parcă poţi simţi mirosul Parisului, mirosul tinerelor şi spaima lor, aroma singurătăţii şi pe alocuri puroiul unei societăţi mizerabile. După ce am citit romanul, am aşteptat câteva zile pentru a vedea filmul, despre care nu pot să spun că m-a dezamăgit, ba chiar a redat destul de bine faptele. O mică obiecţie am aici, în film nu s-a detaliat foarte mult perioada în care protagonistul s-a refugiat în peşteră, o etapă peste care consider că s-a trecut prea uşor.

Citate care mi-au plăcut:

“Acum mirosea ceea ce ţinea de fiinţa umană, sudoarea subsuorilor, grăsimea părului, izul de peşte al sexului şi le mirosea cu cea mai mare plăcere. Transpiraţia ei era la fel de proaspăt înmiresmată ca briza mării, seul pletelor adia dulce ca uleiul de nucă, sexul ca un buchet de nuferi, pielea ca floarea de cais…”

“De mireasmă nu era chip de ferire. Căci ea era geamăna respirării. Pătrundeau împreună în lăuntrul omului şi nimeni nu avea cum să se apere dacă voia să trăiască. Mireasma pătrundea direct în inimă, desluşind acolo definitiv înclinaţia de dispreţ, plăcerea de silă, dragostea de ură. Cine devenea stăpân peste miresme, stăpânea şi inimile oamenilor”

Carti

Moş Goriot- Honore de Balzac

21 august 2010

Prima dată am citit cartea asta într-o perioadă în care relaţiile mele cu părinţii nu erau tocmai ideale, dar ştiţi cum e, când eşti necopt, nu poţi asimila toate înţelesurile şi mai ales profunzimea iubirii unui părinte. La fel şi fiicele lui Moş Goriot, Anastasie de Restand şi Delphine de Nucingen, care odată cu atingerea maturităţii, au diluat şi substanţa iubirii pentru părinţi, înlocuind-o cu dragostea pentru bani, pentru un rang social înalt şi mascarea nefericirii în stare pură prin menţinerea unor aparenţe strălucitoare, dar care în fapt ascund suflete golite de orice urmă de afecţiune, simpatie, virtuţi. Moş Goriot reprezintă chintesenţa paternităţii, în forma sa cea mai evoluată, altruistă, pe alocuri fanatică. Bătrânul, care a fost un comerciant de cereale cu o situaţie financiară foarte bună, a dăruit totul fiicelor sale, fără să ceară nimic în schimb, ajungând la bătrâneţe în pensiunea decrepită a doamnei Vauquer, lipsit de dragostea copiilor, de respectul de odinioară primit datorită succesului său în afaceri.

În paralel cu existenţa înduioşătoare a lui Goriot, Balzac ne pictează evoluţia tânărului provincial Eugene Rastignac, sosit la Paris cu o educaţie solidă şi care vrea să ajungă cineva prin forţe proprii. Întâlnirea acestuia cu Vautrin, un infractor misterios, declanşează în Eugene dorinţa de a ajunge cu price preţ în cercurile înalte ale Parisului, chiar cu costul de a uita cine este de fapt. Spre sfârşitul poveştii Eugene ajunge însă să reprezinte însăşi dragostea pentru părinţi, empatia, bunătatea, ajungând să îi stea alături bătrânului până în ultimele sale clipe, în timp ce fetele sale preferă strălucirea maculată a aristocraţiei.

Balzac ne arată, prin intermediul scrierii sale, puroiul din înalta societate franceză, ilustrând o lume în care iubirea dintre copii şi părinţi păleşte în comparaţie cu bijuteriile scumpe, petrecerile pline de fast şi menţinerea unei imagini impecabile, dar care ascunde nefericire, suferinţă, vid. Bătrânul moare sărac, în camera sa împuţită din pensiune, în timp ce mesenii se scaldă în glume şi râsete, fiind martorii nepăsători ai decăderii paternităţii în forma sa perfectă, rotundă.

Citate care mi-au plăcut:

“Sufletele mărunte îşi satisfac sentimentele, frumoase sau urâte, prin josnicii neîncetate”

“Aşadar, corupţia este arma mediocrităţii ce prisoseşte şi ascuţişul i-l vei simţi pretutindeni. Vei vedea consoarte care cheltuiesc mai bine de zece mii de franci pentru găteli, în timp ce soţii lor au o leafă de şase mii de franci pe an”

„Doamne-Dumnezeule, numai tu ştii câte am îndurat şi pătimit, numai tu ai numărat loviturile de pumnal pe care le-am primit în ăst răstimp, care m-au preschimbat, m-au încărunţit, m-au ucis în halul ăsta; de ce mă pui Doamne şi azi la aşa o caznă? Doar mi-am ispăşit păcatul de a le fi iubit prea mult. Ele s-au răzbunat cu vârf şi îndesat pentru dragostea mea, mi-au sfârtecat trupul ca nişte călăi”

Carti

Încă de pe atunci vulpea era vânătorul- Herta Muller

2 august 2010


Cartea asta mi-a lăsat un gust amar şi un iz de putrefacţie în nări. Nu pentru că ar fi scrisă prost, ci pentru că surprinde atât de bine şi atât de detaliat mizeria umană din perioada comunismului, micimea caracterelor, schizofrenia oamenilor, teama care pândeşte după orice colţ. “Încă de pe atunci vulpea era vânătorul” nu este un roman ca multe altele. Stilul scriitoarei de origine română este unul diferit de ceea ce am citit eu până acum. Muller alege secvenţe din viaţa amară a personajelor sale şi le exploatează până la ultimul purice, până la ultimul miros, până ce cititorul este acolo şi simte frica, scârba şi neputinţa. Romanul o are în centru pe Adina, o profesoară, care din pricina unei blăni de vulpe obţinută cu greu este luată în vizor de crunta Securitate, în timp ce pe marginea poveştii ni se dezvăluie detalii din viaţa prietenei sale Clara, care află că Pavel, bărbatul căsătorit cu care are o relaţie, este ofiţer la Securitate. Povestea nu este una dedicată cititorilor slabi de înger, întrucât unele secvenţe sunt peste poate de dure, precum un ciocan care te loveşte în moalele capului şi nici celor care vor o lectură facilă, mai ales că orice rând aşternut pe hârtie este o nouă poveste, scoate la iveală un alt simţământ.

Citate:

“Când stai multă vreme în cafenea, frica se aşază şi ea şi aşteaptă. Şi dacă mâine vii din nou, e deja acolo unde te aşezi. E ca un păduche de frunză care ţi-a intrat în cap, nu mai scapi de el. Dacă zăboveşti prea mult acolo, se preface că e mort”

“Sticla de rachiu trece din mână în mână. Vocile se împleticesc. O seară frumoasă. Într-o ţară frumoasă. Putem să ne spânzurăm cu toţii. Este interzis să murim împreună”

P.S.- Recomand cartea celor care l-au votat pe Ceauşescu acum câteva zile, se pare că au memorie scurtă, asta ca să fiu delicată în afirmaţii.

Carti

Rosu si negru- Stendhal

23 iulie 2010

Pasiune sau datorie? Onestitate sau făţărnicie? Doamna de Renal sau Mathilde? Armată sau biserică? Prin toate aceste dileme şi multe altele trece Julien Sorel, unul dintre cele mai marcante personaje din istoria literaturii universale. Originile lui Julien sunt unele extrem de modeste, fiind un simplu fiu de tâmplar, care visează la o strălucită carieră militară, avându-l ca idol pe Napoleon. (De altfel şi autorul romanului a luat parte la campania din Italia a generalului Bonaparte, consacrându-se literaturii la o vârstă relativ înaintată). Biserica reprezintă pentru eroul nostru cu ţeluri înalte doar modalitatea de a mai urca o treaptă pe scara socială, modalitate în care ajunge să o cunoască pe cea care îi va sădi pasiunea în inimă, ea însuşi sacrificându-şi onoarea, căsnicia şi situaţia socială. Julien va ajunge ulterior în casa marchizului de Mole tot după o perioadă în sânul Bisericii, unde nu se va regăsi niciodată. Odată intrat în aristocraţia Parisului, tânărul se îndrăgosteşte de fiica stâpânului său, Mathilde, întâmplare care dă naştere unui întortocheat triunghi amoros, frânt de trădare, minciuni şi în final moarte. Destinul său va fi, până la condamnarea la moarte, unul brăzdat de veşnicul complex al omului de condiţie socială inferioară şi de ura viscerală vizavi de tot ce înseamnă aristocraţie, fandoseală şi forme fără fond, însă ajunge, paradoxal, să mimeze afecţiunea, să mintă şi să se apropie teribil de ceea ce a urât toată viaţa sa.

Citate care mi-au plăcut:

“Iată efectul zădărniciilor lumii acesteia; se pare că eşti obişnuit cu chipuri vesele, adevărate teatre ale minciunii. Adevărul este auster, domnule”

“În trufia mea, am fost de atâtea ori încântat că sunt diferit de ceilalţi tineri ţărani! Ei bine, am trăit destul pentru a vedea că diferenţa generează ură”

“Iubirea bazată pe raţiune este, fără îndoială, mai înţeleaptă decât iubirea adevărată, dar ea nu are decât puţine clipe de entuziasm”

Carti

Lorelei- Ionel Teodoreanu

25 aprilie 2010


Eh, ce sa zic? Inca o carte citita prea tarziu, exact ca in cazul Panzei de paianjen. De ce nu am citit „Lorelei” la vremea ei? Pentru ca ai mei m-au batut atat de tare la cap cu „La Medeleni”, din care am citit doar doua volume cu cea mai mare scarba, incat nu am mai vrut sa aud de Ionel Teodoreanu in veci. De fapt, niciodata nu am fost fascinata de romanele de dragoste, pline de lirism, de flori, de tandrete. Totusi, nu pot sa neg ca „Lorelei” mi-a placut, din simplul motiv ca a reusit sa ma faca sa zambesc, sa visez si mai ales, sa-mi fie dor de copilarie. Partea care mi-a placut cel mai mult din roman a fost cea in care Gabriela si Luli au fost in vacanta la Barlad, pentru ca m-am ragasit in ambele personaje in egala masura si mi-am amintit cum obisnuiam si eu sa scriu cate doua-trei versuri pe foi pe care le aruncam in doar cateva zile. Din a doua parte a romanului, lucrurile au inceput sa-mi displaca. Pur si simplu am avut impresia ca personajele au fost insuficient conturate, ca metaforele si celelalte figuri de stil aproape ca au luat locul protagonistilor, actiunea fiind mult diluata. Nici moartea lui Luli nu mi s-a parut ca a venit intr-un moment potrivit, in sensul ca a parut introdusa doar pentru a se potrivi cu un destin pe care l-as fi putut ghici inca din momentul aparitiei primelor scrisori semnate Lorelei. La fel si plecarea subita a lui Nathan, un personaj de altfel destul de interesant. Aceasta rupere brusca a firului narativ a fost poate cea mai mare dezamagire pe care mi-a provocat-o autorul. Ce nu ii poate nega nimeni lui Teodoreanu este abilitatea extraordinara de a incastra poezia in destinul protagonistilor, abilitate care il defineste si il separa de alti autori. Ca tocmai acest lucru face ca „Lorelei” sa placa sau nu, este o decizie pe care acesta si-a asumat-o din start.

Citate:

„Fiindca indragostirile subite se nasc din lipsa de contact cu subconstientul. Pentru majoritatea oamenilor, subconstientul e o absenta miraculoasa, ca si Dumnezeu; cand apare, cand izbucneste, mai exact e splendoarea unei manii sau fatalitatea unei porunci care depaseste puterea mintii si energia vointei. Mintea cade in genunchi si se taraste, infricosata si supusa. Si oarba”

„Daca femeile ar fi mute, barbatii ar fi mult mai nenorociti. Scapati de permanenta unei limbutii, n-ar avea decat beneficiul superficial comod al acestei taceri”

Carti

Cronica pasarii-arc de Haruki Murakami

9 aprilie 2010


Ce ai face daca ai fi intr-o fantana intunecata, lipsit de simtul vizual, infometat si insetat? Ce ai simti? Cum ti s-ar parea existenta ta pana in acel moment? Este doar o ipostaza in care Murakami te pune pe tot parcursul romanului sau. Pot sa spun fara umbra de indoiala ca este una dintre cele mai bune opere contemporane pe care le-am citit. Ma rog, poate ca doar a fost pe placul meu, mai ales ca e o poveste nu tocmai obisnuita. Cert e ca dupa ce am terminat de citit, am tanjit dupa alte zeci de pagini din viata japonezului Toru Okada. Pe scurt, Toru duce o viata normala, linistita, alaturi de sotia sa Kumiko, pana intr-o buna zi cand ii dispare motanul si pleaca in cautarea acestuia. Lucrurile se complica atunci cand si sotia sa dispare subit, fara a da explicatii. Din acest punct, totul se precipita, in viata protagonistului apar numeroase femei, fiecare dintre ele purtand un mesaj misterios, iar toate aceste personaje feminine satelit au menirea de a-i arata calea lui Toru Okada. Poate va intrebati ce este pasarea-arc, asa ca o sa-l las pe autor sa raspunda. „Pasarea arc popseste pe creanga unui copac din zona si rasuceste arcul lumii, anuntandu-si gestul printr-un sunet aparte. Cand nu mai rasuceste arcul lumii, isi inceteaza existenta, dar nu stie nimeni asta.(…) Adevarul este ca pasarea isi ocupa locul si invarteste, putin cate putin, arcul cel micut, punand lumea pe roate”.

In „Cronica pasarii-arc” fictiunea se impleteste cu zile obisnuite din viata tuturor familiilor tinere si pe alocuri cu scene de un sadism profund din razboi. Realitatea se imbina cu visul intr-un mod imperceptibil, pentru ca lucrurile cele mai nefiresti par la fel de palpabile ca pietrele din fundul fantanii. Romanul in sine este o imbinare de articole din ziare, scrisori, marturii, care desi par din lumi diferite se leaga unele de altele prin acelasi fir subtire dintre real si fictiv. „Aici, jos, anotimpurile au disparut, notiunea de timp nu mai exista”, spune protagonistul, aflat pe fundul rece si intunecat al fantanii. Eu as putea sa scriu pana maine despre aceasta carte, si ce anume mi-au inspirat mie numeroasele personaje, insa sunt convinsa ca exista o interpretare pentru fiecare cititor.

Carti

Desertul pentru totdeauna- Octavian Paler

21 martie 2010


Pentru mine, desertul se aseamana teribil de mult cu marea, insa cu o mare luminoasa, calda, fina, mereu in miscare si totusi fara viata. O intindere infinita de dune care, precum valurile, iau in fiecare clipa o noua forma, parca de fiecare data mai frumoasa decat cea anterioara. Fata in fata cu enorma Sahara, m-am simtit ca o frimitura uitata intr-un colt al mesei, insignifianta, dar peste poate de impresionata de marimea acestui ocean uscat. „De ce ma obsedeaza oare deserturile? Doar fiindca singuratatea a facut mereu parte din destinul meu? Nu cred ca explicatia e pe de-a intregul valabila, de vreme ce -m-am convins de asta de nenumarate ori- nu-mi sunt suficient mie insumi. Fac parte din specia lupilor singuratici care nu pot trai linistiti departe de haita.(…) Un desert nu-mi sugereaza moartea, ci puterea iluziilor de a rezista indeosebi in conditii vitrege”, scrie Paler, in volumul sau scris din suflet, in marturia sa sincera, directa. La fel ca in „Convorbiri cu Octavian Paler”, m-a impresionat sinceritatea autorului, pesimismul sau molipsitor si modul in care trateaza existenta, dar si moartea. Nu cu bravura, ci cu ezitare, cu teama fireasca de necunoscut. In atatea pasaje ale cartii am simtit ca ma identific cu Paler, incat deseori am simtit ca sunt acolo, in locul lui. (Mai ales ca in Bucuresti am stat pe aceeasi strada unde rezida „unchiul George” si unde Paler a descoperit dragostea sa pentru literatura).

Cumpana in care autorul s-a aflat inainte de a incepe scrierea acestui volum, infarctul, a venit ca zgomotul sacaitor al unui ceas desteptator, care a dat startul unei analize a existentei sale, dar si a izvorului de amintiri care se revarsa in fiacre pagina. Pe mine cel mai mult m-a impresionat dubla personalitate a lui Paler. Pe de o parte cea a baiatului simplu din Lisa, pe de cealalta parte cea a intelectualului de oras, pozitie in care autorul nu se simte prea confortabil, toata fiinta sa fiind rupta intre cele doua etape. „Desi ma aflu de peste 60 de ani in Bucuresti, sunt si azi un „imigrant”, caci nu ma pot compara cu bucurestenii get-beget. Imi amintesc foarte vag cum e sa privesti, culcat in iarba, noaptea, un cer spuzit de stele.(…) Ceea ce a facut din mine un caz aparte, de om cu identitate nesigura, a fost descoperirea, consolidata cu timpul, ca, in Lisa, sensibilitatea mea excesiva mi-ar fi creat serioase dificultati, daca as fi ramas acolo”. E o carte pe care v-o recomand cu drag!

Carti

Suferintele lui Richard Feverel- George Meredith

7 martie 2010


In sfarsit o carte fabuloasa, carte care m-a tintuit in pat ore intregi si care a inspirat postarea misogina de mai jos. Esenta cartii este sistemul educational pe care Sir Austin i-l aplica, plin de raceala si intentii bune, fiului sau Richard. Un sistem bine pus la punct cum doar un scriitor de aforisme ar putea sa conceapa. Teoretic vorbind, un sistem infailibil, care ar transforma orice suflet simplu de copil intr-un caracter virtuos, intr-un adult lipsit de defecte. Dar cum teoria si practica nu sunt convergente, viata tanarului aristocrat devine un sir de deziluzii, de frustrari, o existenta franta de amagiri, patata de conspiratii si minciuna, sfasiata de pacat. „Suferintele lui Richard Feverel” ar trebui sa stea la capataiul oricarui parinte care se pretinde stapanul vietii copilului sau, care ignora semnele data de insasi mama natura, caci natura la Meredith este unicul lucru care aduce armonie, care alina suferintele amorezilor si care scrie adavaratul traseu al faptelor inca inainte ca acestea sa se petreaca.

In roman se impletesc formidabil fortele binelui cu cele ale raului, in multe dintre personaje acestea fiind insa de nedeslusit. Fireste, sfarsitul tragic al protagonistilor este dictat de ignoranta celor care isi asuma rolul de Demiurgi in fata existentei altora. Finalul apare ca o simpla consecinta a lungii insiruiri de intamplari care nu fac decat sa-i ruineze viata „eroului”. Educatia care preaslaveste virtutile ucide ca un bumerang singura sansa a iubirii adevarate de a triumfa asupra sistemului. Un erou care nu poate trece cu vederea caderea sa in pacat e condamnat la vesnica nefericire, atragandu-i dupa sine si pe cei din jur.

S-a spus despre „Suferintele lui Richard Feverel” ca este o carte scrisa doar pentru barbati, caci opiniile care vizeaza femeile sunt unele, hai sa spunem elegant, deplasate. Spre exemplu, una dintre descrieri este cea de animal practic. Mai multe nu spun, pentru ca vreau sa va fac curiosi. Un mare regret am si eu, odata cu descoperirea acestei carti minunate. De ce George Meredith a fost uitat? Nu cred ca exista om care sa nu fi citit pana acum nimic de Thomas Hardy sau Charles Dickens. In toate cautarile mele pe internet nu am gasit nici macar o recenzie a acestei carti, desi este printre cele mai bune pe care le-am citit.

Citate:
„Acum, Sangele Rece incepui sa-i vorbeasca Sangelui Fierbinte despre Iubire.
Sangele Rece spuse: „Iubirea este un sentiment firesc, fruct parguit al animalului din fiinta noastra”
Sangele Fierbinte gandea astfel: ”Iubirea e divina! Este singurul lucru pentru care merita sa traim in aceasta lume!”

„Nicicand spiritul nu cunoaste bucurie mai mare ca atunci cand de pe culmile semete ale intelepciunii are revelatia faptului ca lumea noastra este armonios alcatuita”

Carti

Sapte zile pentru o eternitate- Marc Levy

1 martie 2010


Cred ca am mai spus pe undeva ca ador sa descopar noi scrieri din literatura contemporana. Eh, cateodata mai dai si gres, asa si cu aceasta carticica. Ori mi-au crescut mie pretentiile si asteptarile, ori am gresit din nou cu alegerea lecturii. Nu ii neg lui Marc Levy abilitatea de a-si vinde marfa si de a crea povesti deosebite, dar parca atatea clisee nu am mai citit de mult intr-un singur roman. Pe scurt, subiectul este vesnicul conflict dintre bine si rau, in acest caz intre Dumnezeu si Lucifer, care-si trimit agentii pe pamant, intr-un ultim pariu de a pune pecetea binelui sau, din contra, a raului, pe oameni. Dupa cum m-am asteptat inca de la inceput, cei doi agenti se indragostesc unul de celalalt si incearca sa iasa de sub tutela „sefilor”. Ce mi-a placut la aceasta carte este faptul ca totul decurge firesc, dialogul este bine structurat si povestea in sine e draguta. Dar cam atat. In plus, scrierea pare mai mult un scenariu de comedie romantica, si nu o poveste de dragoste care sa-ti stoarca lacrimi amare si sa-ti consume gandurile sau sa-ti provoace trairi intense. Iar despre final, pfff, este incredibil de siropos si absurd. Mai multe nu spun, ca poate cineva mai vrea sa citeasca romanul. Nu de alta, dar este o poveste subtire, potrivita pentru relaxare si eventual pentru citit in autobuz, metrou, etc. Asadar, dupa ultimele doua tentative esuate de a mirosi aromele scriiturii contemporane, pentru zilele urmatoare am decis sa ma refugiez intre paginile scrise de un clasic. Hai sa dau si un citat din “Sapte zile pentru o eternitate”, care mi s-a parut interesant asa, ca idee.

“Cere oricui sa-ti numeasca cinci oameni care au schimbat in bine mersul omenirii. Nu va sti, de exemplu, sa-ti spuna cum il cheama pe primul democrat sau pe inventatorul antibioticelor sau pe un pacificator. Oricat de ciudat ar parea, putini oameni ar reusi sa ti-i citeze; in schimb, iti vor pomeni, fara nicio problema, cinci dictatori”