Viaţa ca o roată. Pătrată.

După zeci de întrevederi cu agenţi imobiliari care de care mai mincinoşi, grăbiţi, disperaţi şi proprietari de-a dreptul nesimţiţi, schimbarea se petrece, mă mut. Cum mi-am găsit căsuţă nouă de închiriat? Evident, prin nişte prieteni. Ca de fiecare dată când fac o schimbare notabilă, încep din nou să-mi fac planuri peste planuri, să-mi impun targeturi personale şi profesionale, deşi ştiu bine că dacă ţintesc prea sus, cad de la înălţime şi doare.

Eh, nu contează, sunt o optimistă prin definiţie. Un prost fericit, cum s-ar zice. Încă mai cred în bunul simţ al oamenilor, în schimbări pozitive, deşi zi după zi mă lovesc de nesimţire, nepăsare şi chiar prostie. Na’, nici subsemnata nu e vreun monument de deşteptăciune, dar măcar încearcă.

Mă scuzaţi pentru postarea incoerentă din seara asta, dar sunt agitată şi fericită. Am avut cea mai bună zi din ultima jumătate de an. Şi când viaţa mea merge bine, am tendinţe de îndobitocire. Nu înţeleg ce se întâmplă, nu mă regăsesc în sentimentul ăsta. Îl ador, dar mintea mea întortocheată caută probleme permanent. Nu sunt un om care ştie să savureze clipa, care atunci când prinde un val să i se urce în vârf. Îl privesc de la distanţă şi zâmbesc. N-am curaj.

Nu înseamnă că nu sunt fericită, ci că fericirea mă sperie. Sunt un om absorbit de temeri, care crede că viaţa e un fel de roată pătrată. La un moment dat pică pe o latură şi se urneşte greu din loc. Dacă treci de hopul colţului, unghiului de 90 de grade, viaţa curge lin până la următoarea cădere.

sursa foto