Să scriu, să nu scriu… Mai bine mă împiedic

Deşi nu obişnuiesc, săptămânile astea m-am gândit şi m-am tot gândit dacă nu ar trebui cumva să mă opresc din scris. Poate nu din scris în general, ci din scrisul pe blog, căci iniţial aici era locul în care-mi spuneam păsurile, în care îmi vărsam gândurile ce mă frământau. Era un fel de colţ întunecat unde negura din mintea mea se dispersa în aerul „onlinean”. În ultima perioadă parcă m-am golit de sentimente şi mă simt ca un borcan gol în căutare de capac, de linişte.

Preocupările mele sunt din ce în ce mai simpliste, nu mai tresar la nicio amintire, ci mă gândesc doar la prezent, la lucruri, la planuri de viitor, cam ca tot omul. Simt că partea mea ascunsă zboară şi mă transform deodată în omul de lângă mine. În toţi oamenii care mă înconjoară. Un punct mic într-o mulţime mare.

Cât despre simţul umorului, ia-l de unde nu-i! Nici nu ştiu dacă l-am avut vreodată sau doar am avut impresia că-l am. N-am nevoie de susţinere şi nici de mesaje nesincere, ci doar de linişte. Sau poate de o fundă roz, de un zâmbet ştrengar. Mai pe scurt, de o muză care refuză să mai apară. Poate că mă caută dar eu n-o văd. Cel puţin nu-i mai văd utilitatea.