Zilele trecute, o bună prietenă mi-a zis câteva vorbe care m-au uns pe suflet(ah, ce vorbă siropoasă).
“Dacă voi avea vreodată copii, mi-aș dori să fiu o mamă relaxată, așa ca tine”
Awww…
Copilul meu a învățat de curând să meargă. Odată cu mersul, a prins noua abilitate de a cădea când ți-e lumea mai dragă. În cap, în fund, în nas, în cot, în ureche ș.a.m.d. O las să se ridice singură, fără pic de ajutor. Își dă o dată, de două ori cu mâna prin ciuful creț și merge mai departe. Când e groasă, abia atunci vine la mine în brațe.
O las să se uite la televizor când e vremea de mâncat legume, când fac duș sau beau o gură de cafea. Desene mai puțin, în schimb ascultă muuultă muzică. Râde, dansează, se învârte, vrea să sară ca fetița din videoclipul piesei Chandelier. Refuz să cred că atâta bucurie îi face rău. Ba mai mult, îi văd încă de pe acum o carieră strălucită în dans, sau măcar un hobby fain.
Nu îi refuz pufuleții primiți în parc sau de la prieteni. Nu îi cumpăr, însă n-am cum să nu mă tăvălesc pe jos de râs când văd doi prichindei de un an și ceva cum își îndeasă unul altuia pufuleții în gură sau cum îi impart frățește, câte o gură de fiecare.
Nu-i bag pastile de la primul muc sau sirop de la prima tuse. Luptă singură până la punctul în care chiar e nevoie de intervenții.
Nu ezit, atunci când se poate, să o mai las și cu bunicii pentru a merge la cinema, restaurant, coafor și altele.
Recunosc că simt nevoia de timp și spațiu pentru mine câteodată. Tind să cred că toate astea nu mă fac egoistă, mă fac doar om. Nu pun nevoile copilului mai presus de ale mele, ci la același nivel. Nu o consider o entitate distinctă, fragilă, ce se sparge la prima adiere, ci o ființă asemeni mie, cu temeri și vise mai mici sau mai mari.
Prin viață vom păși împreună, de mână. Nu are nevoie ca eu s-o împing de la spate, ci doar să-i fiu alături.