În desele mele vizite pe la oameni cu prichindei obișnuiam să aud adesea toate diminutivele posibile, totul culminând cu apoteoticul “Oaaau, a dat o bășinuță. Bravo, mami!” Eh, oare ce-și spunea Iulia în momentele mici și dulci în care până și banalul “fecale” se transformă în simpaticul “căcuță”? Niciodata n-am să fac asta! Cross my heart and hope to die!
Într-o seară, după baie și masă(s-avem pardon, băiță și păpică de lăptic), m-am trezit spunând: “S-a pătat bodiuțul fetiței de căcuță”. Nu știu dacă a fost din cauza călcatului, activitate pe care o detest cu fervoare, dar important e că am realizat. Da, sunt o mămicuță diminutivatoare. În loc de Terminator, Diminutivator! Ce să mă mai umflu în pene, “s-a câcat” sună brutal, rece. Eu am copil plăpând, micuț, zâmbăreț. Nu face el așa ceva… Cât despre a păstra tăcerea cu privire la magnificul moment al defecației, nu cunosc părinte care să nu se lumineze la constatarea că al lui boț de carne e bine, sănătos, că doar de-asta ne bucurăm. Pe bune, nu suntem niscaiva coprofili.
Eu, Diminutivator, pot reduce orice cuvânt sau frază la un ceva simpatic, dulce, desigur pronuntat cu buzele țuguiate și ochii întredeschiși. Rochițe, șosetuțe, pamperșei, guriță, ochișori, o pot ține până mâine dimineață! Iar pentru cei care se gândesc cumva, pe undeva să contribuie, la fel ca mine, la suprapopularea planetei și au impresia că vor fi altfel le spun un sincer: nu zi hopuța până n-ai sărit gărduțul.