Se spune că ești fericit ca un pește-n apă când savurezi micile bucurii ale vieții. Pentru mine, cafeaua de duminică, alături de iubit, e una dintre ele. Ne așezăm ca bătrânii în bucătărie, fierbem apa cu ochii lipiți și ne trezim împreună în aromă de dulce cofeină. Dar ce te faci când peștele nu e pește cu coadă, ci cu lanț gros la gât? Și moare.
manele cimitir
Iei prima gură de cafea și ți se opintește în gât. Te-ai obișnuit cu vederea spre cimitir, că doar moartea e singurul lucru cert din toată lumea asta incertă. Și începe, tăticule, ceva de genul(pot doar să improvizez):
“Au, au, auuuu! Hau, hau, hauuuu!
Tădâgâdâm, tădâgâdâm
De ce frățică ai plecatîîîîîîîîîîîîîîîîîî
Copilașii i-ai lăsatîîîîîîîîîîîîîîîîîîî
Văleleu și haoleu
Cui îi lași Merțanul tău, măăăăăăăăăăăi?
Tădâgâdâm, tădâgâdâm
Și piranda-n curte rageeeee, au, au au
Că n-o mai tragi de… chiștoace
Solo! Ha, ța, parampapa!”
Tădâgâdâm, tădâgâdâm”
Ca niște inși total uncool, am sunat la Poliție să oprească party-ul care ținea deja de vreo oră. Și iată magistralul răspuns al autorităților în care ne punem baza, dându-le toată încrederea și mai ales impozitele:
Ce să facem domn’le? Așteptați și voi să-l îngroape!
Și-am încălecat pe-o șa,
Și în loc de o cafea
Am savurat o manea
Tădâgâdâm, tădâgâdâm!