Am zis şi totodată sperat că poate, după trei săptămâni, ajung şi eu la mult prea iubitul şi nedeszăpezitul Focşanigeles. Ei, aş. Tura asta nu m-au mai împiedicat zăpada slash viscolul de pe E85, ci lipsa informaţiei.
Am făcut băgăjelul, cu haine de înnoptat la soacră, casolete pentru căratul tonelor de mâncare de acasa(deh, ca la moldoveni), ba chiar şi un panou cu infraroşu pentru încălzit părinţii. La TV şi pe net, toate bune! Brici! În realitate…
Băi nene, era o coadă la ieşirea din Bucureşti, la care am stat două ore. DOUĂ ORE!!! Ce se întâmplase? Pe acolo se ocolea cumva spre Constanţa, treabă despre care nu ne-a informat nimeni. Am luat smartfonul cel mult mai inteligent decât noi şi dă-i şi caută ştiri. Nimic. Pe Radio România Actualităţi era Festivalul Zăpezii de la Rânca, dincolo melodia aia stresantă cu “Au maleu simalau, oaişice samba”, în altă parte un „Bum cică bum, vrum vrum, ce melodie penibilă am mai scos şi-acum”.
Şi cum eu sunt un om precum salcia, care se îndoaie după cum bate vântul şi căreia îi e silă să ţină crengile drepte în faţa sorţii, m-am întors în Bucureşti. Mdah, poate la vară mai încerc. Deocamdată stau cu panoul radiant sprijinit de unul din cei patru pereţi ai mei. Ăsta-mi mai lipsea!