Dacă tot ne aflăm în zilele de foc ale examenelor, cred că se impune să-mi dau total neprofesionist cu părerea cu privire la școală nu ca instituție, ci ca senzație.
Când eram puștoaică, începând de prin clasa a doua, am prins drag de citit. Ce-i drept, probabil am făcut-o pentru că și părinții mei încheiau fiecare zi cu o carte în mână. Nu știu ce a fost în capul lor ca, imediat după ce am terminat cu poveștile clasice, să mă bage în literatura mai grea, deloc potrivită copiilor. Ca un scurt exemplu, în clasa a treia citeam despre Anne Boleyn. Decapitări, violență și alte bombonele de genul ăsta. Și citeam până nu mai puteam. În vacanțe la bunici, mergeam la Căminul Cultural din sat și împrumutam o sacoșă de cărți pe care le devoram cu nesaț pe prispă. Apoi am intrat cu adevărat în ceea ce reprezintă școala zilelor noastre.
Toate lumile cărților mele, toate cărările străbătute cu privrea printre cuvinte meșteșugite, toată emoția care mă cuprindea când treceam la pagina următoare într-un moment de suspans, totul s-a oprit. Nici eu nu m-am prins când s-a întâmplat. Poate printre lecturile obligatorii care adormeau și un porc ghiftuit cu amfetamină. Poate în timpul orelor de dictare după care mă alegeam cu dureri de mână și cu vid mental. Poate că s-a întâmplat tocind comentarii spumegând a limbaj de lemn și termeni bombastici. Poate mi-a murit pasiunea în timpul recitării unor strofe banale, scrise de oameni banali, total nepotrivite cu sufletul și curiozitățile unui copil.
La desen n-am avut niciodată talent. Roagă-mă să-ți desenez un copac și te vei alege cu trei dungi trase tremurând și două pete căcănii tuflite pe foaie. Evident, media mea generală era trasă în jos de notele mici de la desen. Căci, nu-i așa, de ce să învăț despre istoria artei, pictori, sculptori, curente, de ce să vizitez muzee, de ce să îmi mângâi sufletul cu nestematele unice ale artei, când puteam desena anotimpurile ca un boschetar după o noapte de băut Mona?
La muzică, dacă n-aveai voce, iarăși era nasol. Noroc că eu aveam. Alții, săracii, și-o luau în botul afon când dădea eroare linia melodică de la “Melc, melc, codobelc”. Chiar așa? Cine are nevoie să recunoască o arie celebră, cine are nevoie să știe cum a apărut muzica în lume și cine a făcut suflete să vibreze, făcând poezie pe portativ? Nimeni! Nu știi să cânți „O, ce veste minunată” la serbarea de Crăciun? Ia un șapte, că-s de treabă!
Și uite-așa, dragi frați de suferință prin școala românească, am descoperit chiulul. Și țigările. Și cafelele în barul de vizavi de liceu. Discuțiile avute la cafea cu prietenii și colegii e clasă erau întotdeauna mai interesante decât a sta drepți pe scaun, a asculta prelegeri sforăitoare, a le trece pe caiet, a le toci acasă, pentru a le recita în stil mielușel a doua zi. Copiii, elevii, studenții, tinerii sunt curioși, energici, de nestăvilit. Pune-i la colț, bagă-i la tocit, transformă-i în oi trase la indigo, să poți face orice vrei cu ei. Ăsta e scopul școlii astăzi și este așa de întregi decenii. Nu e vorba de partidul aflat la guvernare, nici măcar de salariile profesorilor, ci pur și simplu de a ucide orice semn de originalitate, individualitate, independență. Doar o mână de lut, aruncată în sictir într-un șablon. Cum să nu-ți placă școala?