Văzând toate locurile frumoase din staţiunile bulgăreşti îmi formasem o imagine idilică despre vecini. Iniţial am ignorat porţiunile horror de drum până pe litoral, pentru că odată ajunsă acolo eram în altă lume, mult mai curată şi civilizată decât a noastră. Nu mai zic de scoicile excepţionale de la Dalboka!
Treaba se schimbă când mergi puţin mai mult şi intri în inima ţării. Multe oraşe şi sate de mici dimensiuni nu doar arată ci şi sunt în proporţie de peste 70% abandonate.
Case străvezii cu ferestre sparte şi tâmplărie scorojită de vânt, ploaie şi timp. Pe ici pe colo câte o băbuţă care cară pe chip toată tristeţea lumii şi fotografiile celor care au părăsit-o de mult, lipite pe gardurile ce stau să cadă. Mizerie, ruine şi un aer tăios, întunecat, dar mai ales singurătate.
Termopanul e o raritate în Bulgaria, la fel ca viaţa în sine. Totul e pustiu, cufundat în nuanţe de gri şi arămiu fad, cândva strălucitor. Sunt convinsă că au fost şi vremuri mai bune, pentru că majoritatea caselor sunt cu etaj. Cei care au rămas sunt umbre blocate în trecut, privind în gol şi arzând de dorul celor plecaţi fie în capitală, fie pe alte meleaguri mai însorite sau doar dincolo.
Credeam că-s doar închipuirile mele, că poate am văzut eu partea mai urâtă, până mi-a confirmat şi Boris, deţinătorul pensiunii din Bansko, unde ne-am cazat de Sărbători. Mi-a spus să nu mă mai vait de ţara mea, căci suntem incomparabil peste din multe puncte de vedere. Prefer să n-am pârtie care începe de la 2600 de metri şi nici hoteluri de 5 stele cu All Inclusive, dacă doar mă uit la ele şi plâng văzându-mi nepoţii ştergând podelele pentru 10 leva pe zi.