Supărarea când îmi vine, rup cămașa de pe mine! Cam așa zicea un mare șlagăr de pe la seratele mele culturale din adolescență. Când vine vorba de regrete, le pot număra pe degete. Cel mai mare e că nu mi-am dat seama de la început ce îmi doresc din punct de vedere profesional. Mai bine zis, credeam că știu, dar m-am înșelat. Aș zice că în sfârșit am aflat. Doar timpul va spune dacă e calea bună au ba. Dacă socoteala de acasă s-ar potrivi cu cea din târg, tare ne-am mai plictisi.
Într-o amplă meditație asupra persoanei mele(vorba vine; că n-am răbdare să stau crăcăcită, liniște nici atât), mi-a ieșit în cale cea mai relaxantă perioadă din viață, sarcina. A doua parte a ei. În prima am plâns și m-am tânguit, am lăcrimat la video-uri cu căței simpatici și m-am cufundat într-o mini-depresie de toată frumusețea, mai ales după aflarea unei vești cam nasoale despre sănătate.
La un moment dat a avut loc schimbarea. Una profundă. Am întors totul cu fundul în sus și am privit lucrurile dintr-un alt unghi. Așa a început cea mai faină perioadă din ultima vreme. Treziri vesele, mâncat sănătos, plimbări, seriale(nu mă puteam concentra să citesc, bănuiesc hormonii a fi vinovați, da’mai probabil să fie lenea), somn de voie. Același borcan, numai că, în loc să mă vait că murăturile sunt acre, le-am luat ca atare. Că ăsta e rolul lor, să fie acre, de-asta și sunt așa de bune. De-ar fi dulci, le-ar pieri menirea.
De atunci procedez la fel. Înainte să mă iau cu mâinile de cap, casc bine ochii. N-ai timp sau chef să faci ceva? Poate că nici n-ar trebui. Departe de mine filosofia motivațională goală de conținut & shit, e vorba doar despre a te relaxa dracului. N-ajută la nimic să rupi cămașa, săraca!