Browsing Tag

regrete

ganduri

Statuia din sticlă

5 februarie 2024

În fiecare seară, înainte de culcare, eu și Nati avem un scurt ritual. Îi cânt Put your head on my shoulder/ Take me in your arms, Nati. Imediat după, își lasă capul pe umărul meu și adoarme. E modul nostru de a recrea momentul nașterii ei, prima dată când i-am avut capul pe umărul meu. Ea s-a uitat la mine cu un singur ochi deschis, iar eu am zâmbit. Chiar și atunci când suntem în locuri diferite, ne sunăm și facem împreună ritualul. 

Nati a cumpărat rama din imagine de prin Dedeman. În momentul respectiv am crezut că e doar o simplă decorațiune pentru camera ei și nu înțelegeam de ce nu pune o fotografie acolo. Abia peste câteva luni mi-a spus că a ales-o pentru că se gândea la micul nostru ritual. Știm, toți cei care suntem părinți, cât de mult ne putem iubi copiii. Dar mi se pare că de prea puține ori ne gândim la cât de mult ne iubesc ei și cât de fragilă ne este statuia din sticlă pe care și-au construit-o în minte.

Cu fiecare vorbă aspră, cu fiecare țipăt, cu fiecare moment de dezinteres pentru pasiunile lor, ne ciobim ușor, ușor statuia. Și chiar dacă mai cade câte un ciob sau chiar o bucată mare de sticlă, copiii sunt capabili să lipească totul la loc. Statuia rămâne acolo, dar lumina pe care o reflectă rămâne veșnic imperfectă. La fel ca noi. 

Print Screen-ul de mai jos e din mesageria mea și reprezintă conversațiile scrise pe care le-am avut cu tata în anii de dinainte să-l pierd. Conversații e, desigur, mult spus. Niciodată n-aveam timp, mereu amânam discuții care nu ne luau mai mult de 5 minute și care erau importante pentru el. Ieșiri cu prietenii, ședințe, totul era mai important, asta pentru că eu credeam, fără umbră de îndoială, că e acolo și nu pleacă nicăieri.

Niciodată nu mi-a spus că ar fi fost supărat, niciodată nu mi-a făcut reproșuri. Doar că reproșurile pe care ni le facem noi înșine ne dor de o mie de ori mai mult decât orice vine din exterior. Sute de săbii pe care ni le înfigem singuri în piept. 

Da, și statuia lui era ciobită în mintea mea, chiar destul de tare, aș îndrăzni să recunosc. Dar dacă din cioburi mai poți recrea ceva valoros, ce faci atunci când ai rămas doar cu un soclu gol?