„Bine ai venit, Iulia!”
Prima dată când am plătit impozit a fost la 19 ani. Să fi fost de vină anturajul, dorința de independență, pasiunea pentru haine și pantofi nou nouți? Eram tânără, necoaptă și doream să învăț lucruri noi. Atunci m-a trecut pentru prima dată fiorul rece pe șira spinării. Am aflat că, din cât câștigam, o mare parte se duceau către Stat. Am avut un trip în care cascade fosforescente de monede aurii se vărsau zgomotos într-o gaură mare, neagră, a cărei adâncime n-o puteai cuprinde cu privirea. Am făcut o pauză de două săptămâni, cât a ținut practica la Voiculescu în ogradă, dar într-un final nu m-am putut ține departe de impozit. Nevoia de a-l plăti era mai puternică decât mine. Și nu m-am mai putut opri până ce nu mi-am dat demisia din motive de reîntoarcere în orășelul natal.
Am terminat facultatea și hop, țop, mi s-a făcut iar poftă. Îmi asuda fruntea, îmi ardea ceafa. Am cedat, m-am angajat la gazetă și dependența mea a devenit din ce în ce mai covârșitoare. Buzunarul din ce în ce mai gol, drogul în cantități din ce în ce mai mari. Apogeul plății impozitelor l-am atins pe la 24 de ani, când, împreună cu al meu consort, am deschis o firmă.
Plăteam impozite în fiecare zi și nu doar pentru mine, ci și pentru alții, asta pentru a face rost de noi și noi impozitări. Simpla postură de angajat nu mai era de ajuns pentru setea de nestăvilit pe care o aveam. Visam noaptea impozite pe care le plăteam ziua cu dăruire și abnegație. Și apoi am atins fundul prăpastiei. Oricât aș fi plătit, statul nu-și plătea dările către mine. Cu ajutorul familiei și prietenilor, am închis firma și am redus cantitatea de impozite plătite.
E o luptă continuă cu mine însămi, dar poate voi ajunge cândva la liman. Și stop!
Bă, cât mai avem de gând să ne lăsăm călcați în picioare ca niște râme unsuroase? Pentru cei care spun că nu-i chiar așa de rău, îi invit să încerce să-și găsească de lucru într-un oraș mic de provincie sau și mai distractiv, într-un sat.
Câți dintre noi mai trebuie să plece afară pentru un trai decent? Până se golește găleata cu balegă și ne înecăm în ea noi ăștia rămași?
Când ne facem și noi niște modele din oameni care muncesc, învață sau le fac pe amândouă deodată? Cât ne vom mai închina la silicoane și cocalari lobotomizați? Câți tineri fac o facultate pentru a lua șpagă la maturitate și câți mai fac ceva din vocație, pasiune?
Câtă vreme vom mai vota pe făină și ulei, promisiuni și rânjete, costume scrobite, cefe late și minți înguste?
„Hei, hei! S-a terminat ședința! Mulțumim, Iulia! Stai jos!”