Mi-a rămas mult timp în minte un spot împotriva violenţei asupra copiilor. Un copil, pe măsură ce creştea, trecea printr-un fel de tunel în care încasa pumni şi picioare, pentru ca la final să se aşeze calm printre torţionarii săi. Şi mai bag o amintire, înainte să vă plictisesc de tot.
Când am mers pentru prima dată cu metroul, m-a şocat tristeţea oamenilor ce şedeau ca nişte amibe pe scaune, privind în gol, de parcă simplul fapt de a fi în viaţă e o sentinţă dură cu care nu poţi decât să te resemnezi. N-am crezut că pot intra în rândul lor, dar mi se pare că încep să o fac. Uşor, uşor, aproape insesizabil aş zice.
Acum vreo doi ani, de exemplu, de fiecare dată când trebuia să înfrunt feţele pleoştite de zombie putrezi pe dinăuntru, zâmbeam ca tembela. Numai aşa, de-a naibii! Şoc şi groază, nedumerire, dar mai ales feţe care sugerau fără menajamente că aş fi nebună, văzând în jur doar oiţe cu părul îndreptat şi şuviţe roz. Poate eram. Acum sunt ca ei. Mă aşez cuminte în şir şi îmi iau faţa plictisită, niţel nervoasă, punctându-mi noua personalitate prin priviri dese către ceasul de pe telefon.
Da, sunt în şirul torţionarilor, al oamenilor care îţi strică ziua încă de la prima oră. Zâmbesc însă în interior, cu teama copilărească de a nu mă da de gol. Fericirea nu e doar desuetă, ci se pare că a devenit de-a dreptul ridicolă.