Ionuț s-a născut într-o primăvară răcoroasă într-o gospodărie mică, undeva la munte. De mic a fost bolnăvicios, iar pentru el nevoia de afecțiune a fost mai aprigă decât foamea sau setea. Cum mama lui nu i-a oferit atingerile gingașe mult râvnite, a fost nevoie ca o bătrână împovărată de muncă și dureri să-l ia în sânul său și să-i oblojească rănile sufletești.
Încet, încet a început să mănânce câte puțin, cu ajutorul biberonului umplut generos în fiecare zi. Bătrâna îl lua în brațele-i calde, îl mângâia pe creștetul cu bucle dalbe și îl strângea tare la piept. Ionuț îi răspundea înapoi cum știa el mai bine, cu zgomote nearticulate și cu un soi de mieunat pisicesc adorabil.
Zilele treceau, Ionuț devenea din ce în ce mai puternic și mai încrezător în sine. A învățat să meargă de-a bușilea și în scurt timp își umplea orele alergând dintr-un capăt în altul al curții, cu limba scoasă ca un Azorel topit de caniculă. Primăvara s-a umplut de căldură și verde, Ionuț de fericire și bunăstare. Apoi au venit Sfintele Paști.
Bătrâna savura cu nesaț friptura la care salivase în săptămânile de post parcă fără sfârșit. Avea de toate: crustă crocantă, usturoi verde din belșug, condimente proaspete din grădină.
-Ce bun îi mielul ăsta. De unde l-ai cumpărat, Costică?
-Păi, e Ionuț, l-am tăiat acu’ câteva ore.
-……………..
De Sfintele Paști salvați un miel, mâncați o ceafă!
P.S.- Povestea e cât se poate de reală, Ionuț săracul și-a găsit sfârșitul în brațele lu’ tataia, călăul cu chip brăzdat de anii lăsați în urmă. Mamaia își amintește de el în fiecare an. Mănâncă și plânge în tăcere.
