Aveam zece ani când s-a întâmplat. Când am aflat că tot ce înseamnă bun material poate să dispară într-o secundă. Rămâi cu ce ai învățat și trăit până în acel moment fatidic. În mai puțin de 30 de minute, casa bunicilor mei s-a transformat în scrum, laolaltă cu toate economiile lor strânse după ani și ani de muncă. Au rămas doar cu hainele de pe ei. Goi de veșminte lumești, goi de încredere în Divinitate și univers. Verbul “a avea” și-a pierdut sensul, strigat în neant.
Când s-au căsătorit erau atât de săraci încât deseori masa lor era un ou. Albușul el, gălbenușul ea. Douăzeci de ani au muncit până și-au ridicat casa. Țin minte fiecare colțișor. De la bucătăria joasă și puzderia de acareturi la veceul din curte, plin de pânze de păianjen, cu un tablou mic de băiețel cu pantalonii în vine. Nenumărați ani în care bunicul meu se cățăra pe biserici să pună șindrilă, numai pentru a pune bani deoparte pentru zile rele. Iar când zilele cu adevărat rele au venit, banii erau oricum carbonizați.
O clipă e de-ajuns să facă din boierii înstăriți și sărmanii lipiți un tot omogen. Un regim crud cu care ne-am luptat zeci de ani a reușit să coboare aristocrații din trăsuri și să-i siluiască prin munci grele până la epuizare, pierderea speranței și inevitabil moarte.
Un om care aleargă salivând după galbeni e ușor de modelat, șantajat, manipulat. Poate e împresurat de blănuri, bijuterii opulente, dar sinele său, odată dezgolit de toate lucrurile strălucitoare, e doar o prăpastie fără carcasă. Un limax care se târăște spre nicăieri.
Când privim spre trecut, ce ne amintim cu drag sunt momentele care nu au costat nimic. Sunt plimbările de mână, diminețile de dragoste, zâmbetele celor pe care îi iubim. Dacă rupem bucățile astea din noi, nu facem decât să ne dezmierdăm superficial cu gadgeturi, mese copioase și haine de designer pentru a ne acoperi sufletele în putrefacție.
Bunicii mei s-au iubit și se iubesc enorm. Au reclădit totul chiar mai rapid decât au construit de la bun început, asta pentru că nu și-au pierdut nici speranța și nici entuziasmul de la douăzeci de ani, atunci când dintr-un ou au făcut un bou și-apoi o casă. Când fundația e solidă, nici focul, nici apa, nici omul nu pot doborî ceea ce simțămintele reale construiesc.