Când afli că timpul zboară? Când frac-tu, mai mic cu 10 ani, ajunge la majorat. Mogâldeața pe care acum cinci minute o ștergeam la fund, cu cârligul de rufe la nas, a împlinit azi 18 ani, îi place să cânte la chitară și o face destul de bine. Ba mai mult, se pregătește să dea de permis. Brrr.
Dacă tot e la modă termenul de parenting, am avut niște flashuri de amintiri despre cum înțelegeam eu, în calitate de soră mai mare, să disciplinez băietu’. Când avea vreo 4 ani, mă asculta fără să crâcnească. Orice voiam să facă, oricând, număram până la trei și făcea. Mama era de-a dreptul impresionată de abilitățile mele, doar că săraca n-a știut decât peste ani cum anume mergea metoda mea infailibilă. Frate-miu mă întreba, desigur, ce se întmplă dacă ajung la trei. Eu îi răspundeam gingaș, cu o calmitate desăvârșită:
E cât se poate de simplu. Te dau cu capul de pereți până îți sar creierii peste tot. Doare.
Mititelul, odată dată comanda de a aduce sticla de Cola și începută numărătoarea, nu mai avea cale de întors. Unuuu, dooooooi și deodată țâșnea spre bucătărie ca o rachetă scundă de-un metru. Peste vreun an s-a prins el cum stă treaba și că nu-s în stare de așa ceva. Alte prostii nu prea am făcut, dată fiind diferența mare de vârstă. Mă rog, plimbarea rapidă cu basculanta de jucărie și aterizarea puștiului direct cu fața-n peretele decorat cu calciu nu se mai pune acum.
Atât vreau să-i spun azi, de ziua lui: frățică, iartă-mă!