Dacă aş număra pe degete de câte ori mă lovesc de mentalitatea asta, aş fi un gen de miriapod sau mai precis formulat, miriadeget. Probabil că pe undeva în adâncul corazonului nostru pompează sânge roşu aprins, comunist, altfel eu nu înţeleg de ce descurajăm toate iniţiativele şi de ce îi doborâm atât verbal, de multe ori şi fizic pe cei care încearcă să scoată capul din glod. Şi nu doar asta, ci să mai şi tragă în sus pe câţiva. Vă rog să mă credeţi: nopţi nedormite, păr căzut şi piele ca de şarpe n-am mai avut de când deţineam propria firmă. Grijile începuseră să mă afecteze fizic, nu doar psihic.
Ca angajat, te trezeşti la aceeaşi oră dimineaţa, pleci tot pe la aceeaşi oră seara şi ştii, în cele mai multe cazuri, cu ce te alegi la sfârşitul lunii. Ca administrator de firmă te trezeşti noaptea fără să fie nevoie, nu poţi adormi de griji şi vezi cum buzunarele se golesc în perioade ca asta.
Ca angajat, dacă firma la care lucrezi se închide mâine nu ai decât să cauţi altceva. Dacă eşti un bun profesionist şi nu locuieşti într-o localitate mică, te vei descurca. Ca administrator, nu doar că nu mai ai venituri, ci ai datorii care se adună zi de zi. Penalităţi, scrisori, telefoane şi angajatori care, atunci când observă că ai avut firmă strâmbă din nas. „He, he, tu vrei să stai aci până trece criza, mă!”
Vrei să fii pe cont propriu? Ai grijă să ştii la ce te înhami. Somnul nu va mai fi la fel, părul te va părăsi mai repede, iar dacă pici, aluneci în fundul fântânii fără să te mai poţi agăţa de nimic. Poate câteodată bruma de bani nu compensează liniştea. Adevărat că e un sentiment de independenţă pe care nu îl mai obţii din altă parte, dar e al naibii de greu. Decizia e doar a ta! Eu una n-o să mai am curaj prea curând.