Multe nu vor mai fi la fel niciodată. Între ele tronează la loc de cinste călătoria inițiatică numită simplu drum spre mare. În zilele noastre, dragii bunicii, ne urcăm în mașină și în câteva ore suntem pe plajă. Cel mult oprim la o benzinărie să prindem o coadă la budă.
Nu și pe vremurile în care secera și ciocanul ne erau mamă, tată și amantă. La fel a fost și vreo doi, trei ani după revoluție. Așteptam plecarea la mare ca pe o a doua venire la lui Gizăs. Ne trezeam când încă era întuneric și pregăteam sendvișurile cu caș de la mamaia și sticla de apă. Nu uitam nici ceapa și slănina uscată în pod. Cu biletele luate prin sindicat și banii de pepene în buzunar ne urcam în trainica Dacie. De îndată ce parfumul inconfundabil de benzină proastă ne lovea nările, știam că am pornit spre litoral.
Cam într-o oră de la plecare ne și opream pe marginea drumului, scoteam pătura și crăpam pepenele. Asta era la prima oprire, așa de fiță, nu de foame. Abia la a doua tăiam slana, spărgeam ceapa, totul pe aceeași pătură, cu tot cu mamaia din dotare. În unii ani prindeam și loc la mesele de popas; le știți, locul unde se aruncă PET-uri zilele astea.
Nimic nu era mai încântător pentru un copil de câțiva ani decât putoarea de alge din zona Eforie. Mie nu-mi mirosea a hoitul care era de fapt, ci a nou, a împlinire. În sfârșit ajunsesem.
Acu’ îmi put atâtea lucruri când mă gândesc la stațiunile de la noi, că n-am degete la mâini cât să le număr. Deh, vârsta.