Cea mai bună modalitate de a descrie starea mea după ce am citit “Clopotele” este în felul următor: asculţi muzică de ore întregi şi deodată îţi descoperi melodia preferată. Versuri perfecte, care te pun pe gânduri, ritmuri ce se îmbină armonios şi mai ales o incredibilă stare de bine. E o poveste atât de bine închegată, pe care o auzi mai mult decât o citeşti.
„Clopotele” este pentru auz, aşa cum spune şi Sarah Dunant, “Parfumul” pentru miros. Povestea lui Moses, fiul unei surdomute, născut în Alpii Elveţieni, este pe deoparte tragică şi de pe altă parte încântătoare. Viaţa îl poartă de la mănăstirea izolată până în cele mai elegante teatre din Veneţia sau Viena, de la iubirea de mamă la cea de femeie. A trăi ca cititor alături de personajul principal se aseamănă cu mersul la operă sau operetă. Fragmente liniştitoare, melodioase, urmate de suspans, dramă, totul la volum maxim.
A trecut ceva timp de când am citit o carte pe care atunci când am terminat-o să-mi pară rău. Prietenie, dezamăgire, iubire, trădare, artă, ură, lacrimi, toate îşi au locul în romanul lui Richard Harvell. Am trăit alături de Moses clipele sfâşietoare ale stigmatizării sale, ruşinea sa, dar şi puţinele clipe de fericire pură. Mai presus de orice, “Clopotele” este un roman de dragoste.
Citatul meu preferat din carte, replică aparţinând profesorului Ulrich:
“Moses, ne place ce vedem, ce auzim, ce atingem. Corpul unei femei frumoase la lumina unei lumânări. Sunetul vocii tale. Dar aceste lucruri nu mai sunt şi suntem mai goi ca înainte. Dacă asta-i iubire, atunci iubirea e blestemul nostru. Iubirea e ca sângele ce s-a picurat din vena pictorului, Moses. Noi, iubiţii, suntem nişte proşti. Ar trebui mai bine să căutăm lucrul pe care îl iubim şi să-l distrugem, până nu e prea târziu”.