Dac-ar fi să numesc un lucru care m-a tras în jos toată viața, ar fi bunătatea mea. Băi, una nebună, șucară, belea! De fiecare dată când am putut să ajut, am făcut-o. De fiecare dată când am putut să fac cuiva un rău, m-am abținut. Ce mi s-a întâmplat deseori puteți bănui. Țepe și iar țepe.
Nu de puține ori am făcut bine fără a aștepta ceva în schimb. Deh, până la urmă asta înseamnă să fii bun. Altfel e doar troc. Pentru toți “bunii” ca mine, există însă o speranță, un licăr de lumină în toată marea noastră de prostie crasă. Băi, când găsești un alt prost după chipul și asemănarea ta, zici că ești în Paradis.
Practic, ți-ai găsit jumătatea. Presupun că e ca atunci când marile minți se întâlnesc. Așa apar Microsoft, Apple, avioanele cu reacție etc. În cazul de față, când găsești un prost ca tine, cel mai important lucru e că nu te mai simți singur pe lume. Ai un sprijin, un prieten, un fel de oglindă blândă în care, în loc să-ți vezi imperfecțiunile, te vezi într-o lumină aproape angelică.
Cu toate astea, știți de ce nu vreau să mă deștept? Cred cu tărie că pe lume e nevoie de proști ca mine, de idealiști, de visători, de poeți, de prieteni adevărați. E nevoie de oameni buni, sufletiști, de oameni cărora le pasă. Oamenii cărora le pasă fac diferența de cele mai multe ori, fie în afaceri, fie în viața personală. Când anii trec și se cerne sita, crede-mă, îți dorești mulți proști de-ăștia în viața ta.