Sunt cărți pe care le închizi și odată cu ele și ușa către acea lume care fie ți-a fost dragă, fie te-a uimit, plictisit, impresionat sau poate că te-a lăsat pur și simplu indiferent. Lolita e o carte pe care nu mi-am mai dorit să o închid, o poveste al cărei final aș fi vrut să fie altfel sau măcar să mă lase într-o dulce nedumerire, să-mi salveze într-un colț de filă un licăr de speranță pentru un amărui happy-end.
Nu cred că mai e o noutate pentru nimeni că subiectul tratat este complexa poveste de… să spunem dragoste(deși termenul este simplist în acest caz, iar cel de obsesie mi se pare puțin forțat), între o fetiță de 12 ani și un bărbat matur. Romanul este prezentat sub forma unui jurnal, iar pasajele descriptive sunt de o frumusețe aparte, sentimentele de amor blamate de societate au în viziunea lui Humbert Humbert o aură de un dulce mister, de o frumusețe aparte.
Nu este o poveste pentru pudibonzi, dar nici nu se dorește a fi o glorificare a pedofiliei sau a comportamentului sexual deviant în general. Cine nu reușește să vadă mai presus de aceste concepte, nu va reuși nicicând să pătrundă în esența personajelor. Intensitatea pasiunii lui HH, naivitatea maculată a Lolitei, tragismul destrămării triunghiului amoros inițial, toate sunt trăite de cititor cu emoție, nerăbdare și admirație declarată pentru talentul cu care protagonistul reușește să zugrăvească întâmplările prin care trece.
Și pentru că Lolita e un roman ale cărui cotloane secrete sunt numeroase, mă opresc aici cu vorbele și vă sfătuiesc sincer să o savurați în după-amiezile leneșe de vară alături de o limonadă cu mentă.