Acum ceva timp îmi povestea tata despre o cunoştinţă de-ale lui, alpinist de profesie. Cum se căţăra el pe cele mai înalte culmi, cum îşi risca el viaţa zi de zi… Eh, alpinistul ăsta a murit alunecând pe o coajă de banană. Altă cunoştinţă a murit în accident de maşină, caroseria intactă, gâtul frânt.
Doamne, dacă exişti cu adevărat, nu mă lăsa să mor prosteşte! Să alunec într-o bună zi pe o scară la metrou, să mă înnec cu un os de pui, să îmi pice lustra în cap, să îmi rupă câinele vecinului jugulara, de-astea. Nu mi-e frică de moarte şi nu mi-a fost niciodată. De un singur lucru mi-e teamă: moartea de-ampulea, deloc necesară, fără nici cea mai mică doză de tragism. Moartea funny.
Când te duci spre locuri mai luminoase sau nu, lumea să spună: ”Săraca, a murit cu berea-n gât” sau “Cum naiba să mori pe scări mă, cum??”, în loc să se prefacă toţi că le e dor de tine.
Sau poate e mai bine să mori ca prostul, dar măcar să trăieşti deştept? Şi cum poţi muri într-un mod deştept, până la urmă? La un seminar al Harvard? Filozofând la muzeu? Făcând sex în grup cu membrii Mensa?(Eh bine, ultima a fost un pic exagerată).
Dacă aveaţi impresia că eu sunt morbidă, hai să vă spun de unde mi se trage. Bunicul şi bunica şi-au construit împreună cavoul în vârful dealului şi au pus şi poze în care zâmbesc şăgalnic în aşteptarea linştii veşnice. Şi da, trăiesc.