Vine o vreme în viața oricărui părinte, în care începe să învețe de la copil. Cine n-o face, nici nu știe câte are de pierdut. Chiar dacă noi îi ajutăm să meargă, să vorbească, să facă la oliță, până la urmă cele mai importante lecții tot ei ni le predau.
Ieri am cumpărat o găleată de la KFC, cu șervețelele umede incluse. Așa o bucurie în a desface șervețelul ăla, eu n-am mai văzut. Ochii strălucind de veselie, dinții albi dezveliți complet și un chiot entuziast. Ce să mai, parcă ar fi câștigat la loto.
Noi, fraierii ăștia care ne-am făcut mari, uităm să ne mai bucurăm de lucrurile mărunte, așteptând să se întâmple o minune pentru a ne stoarce un zâmbet sau un hohot de râs. Pentru a ne veseli asemeni copiilor, avem nevoie fie de o mașină nouă, fie de o promovare, naiba mai știe ce alte chestiuni materiale.
Datorită fetiței mele, reușesc să-mi schimb dispoziția în bine pur și simplu de la o melodie care-mi place, o rază de soare după ploaie, o gărgăriță pe parbriz.
Putem merge la zeci de life coach, psihologi sau traineri de multiple soiuri, fericirea aia care pare măruntă o obținem din întâmplările minuscule de zi cu zi. Și până la urmă, așa mică pe cât pare, face diferența între un om împlinit și unul posac, pentru care nimic nu e de ajuns.
Ascultați-vă mai mult copiii, pentru că, până la urmă, ei ne sunt cei mai buni profesori în viață.
