Un metroretard pe săptămână. Episodul 1

După cum v-am mai spus, mai nou las maşina acasă în majoritatea timpului şi iau metroul, cu care ajung cu mai bine de jumătate de oră mai devreme la birou. Aşaaa… Dar cum Doamne iartă-mă să începi ziua bine când vagoanele sunt pline de specimene care de care mai dubioase şi enervante? Pe parcursul perioadei următoare voi enumera câteva. Dacă mai ştiţi şi alte exemplare din rasa “metroretard”, le aştept cu drag şi le voi adăuga postărilor.

Azi tanti cu ochii bulbucaţi sau holbatoarea de serviciu. Ştiţi cum e, îţi vezi de treaba ta, iei un loc pe scăunel şi aştepţi să ajungi la destinaţie. Deodată, cum visezi tu la călătorii în ţări îndepărtate, ceaiuri aromate şi dulceţuri fistichii, simţi o presiune în plex.

Nici nu e nevoie să o priveşti, simţi deja incandescenţa admiraţiei de tip bou la poartă nouă cu care se holbează la tine. Dacă te-a mâncat între obrăjorii inferiori să te uiţi la ea, atunci începe lupta. Ţi-a prins privirea, acum eşti a ei! Te va sfredeli cu pupilele-i dilatate până în fundul retinei tale de muză fără de voie, îţi va transmite toată nedumerirea ei, iar mai apoi te va dezbrăca vizual, dar nu într-un mod pervers, ci unul tâmp.

Analizează cu patimă unghiul în care ţii picioarele, stropii de noroi de pe lateralul cizmei, cuta adâncă a blugilor, grosimea gecii şi desimea sprâncenelor. Apoi te va privi contemplativ, ca pe o statuie. Nu orice statuie, ci una proaspăt “fecalizată” de ciori. Adică aşa, cu silă, cu un aer superior, cu o strâmbătură udată involuntar de salivă. Şi când e pe cale să-ţi dea lovitura finală, acel zâmbet milos, ca şi cum ţi-ar fi prietenă de-o viaţă, pac, se deschid uşile şi trebuie să cobori. Dar nu-i nicio problemă, la întoarcere sigur o vei găsi acolo. Ea, holbatoarea de serviciu, e nelipsită.

Până săptămâna viitoare vă urez un familiar “Atenţie, se închid uşile!”