Ce îmi doresc de anul nou

NIMIC!

Deja am tot ce vreau, mai lipseşte să şi pun în aplicare nişte dorinţe mai vechi. O iau de la capăt din nou, după o tentativă eşuată de a reveni şi de a face ceva în Focşani, după o mare dezamăgire privind plecarea în Germania. Pentru mine 2011 vine cu mireasmă dulce, cu speranţă şi cu satisfacţia de a fi depăşit criza financiară, dar mai ales mica mea criză personală şi senzaţia deloc plăcută de a fi unul dintre nimicuri. Un nou job într-un domeniu care m-a atras dintotdeauna, revenirea la oraşul căruia i-am dus dorul, dar pe care l-am şi urât timp de doi ani şi la prietenii noi şi vechi, toate îmi aduc un zâmbet timid dar încrezător pe chip.

2011 miroase a nou, a provocări, a dezvoltare personală şi profesională, dar înseamnă şi renunţarea la o mare pasiune, presa scrisă, pentru care poate nu am fost făcută. Cel puţin nu am fost făcută să îndur mizerii şi să ascund gunoiul sub preş, prefăcându-mă că mi-e cald şi bine, când de fapt mă simţeam ca peştele pe uscat într-un loc în care opiniile sau gândurile mele nu valorau mai nimic, cel puţin în ochii celor care luau deciziile. Vine o zi în care după o simplă privire realizezi că eforturile îţi sunt zadarnice. Şi nu e nimic mai cumplit decât să renunţi la ceea ce îţi place din cauza ideilor fixe şi a lipsei de viziune. Am pus punct “voluntariatului”, justificat de o mare dragoste pentru meserie şi de reportajele în care am crezut din tot sufletul că vor aduce o schimbare.

Dar nu regret nimic, căci indiferent de corsetul strâmt al “ceea ce trebuie făcut” în detrimentul a “ceea ce simt că este bine să fac”, sunt un om mai bogat, iar toate experienţele trăite mi-au adus noi prieteni, oameni ca mine, care nu vor decât să trăiască decent, oameni care nu visează la Seychelles, yachturi, coliere de diamante sau palate de marmură, ci doar să fie răsplătiţi pe măsura efortului depus. Şi da, poate că măcar din când în când cu toţii avem nevoie de cuvinte de încurajare sau de aprecieri. Nu costă nimic!

Să mai zic oare de oamenii minunaţi din blogosfera vrânceană sau cât de mult m-au îmbogăţit toate întâlnirile noastre şi dimineţile cu parfum de cafea şi bloguri? Nu cred că mai are rost nici să adaug că regret teribil că nu am putut ajunge la întâlnire. Dar vor mai fi, nu-i aşa?