Homo victimorus

Dacă nu cunoaşteţi niciun exemplar din ăsta ar trebui să pupaţi pământul de sub picioruşele voastre pentru că sunteţi nişte norocoşi. În primul rând, el este singurul care munceşte, care duce în spate toate greutăţile din jurul său, precum anticul Atlas. Dacă nu iese în evidenţă concret prin nimic, asta e doar pentru că munca titanică pe care o depune este, într-un mod inexplicabil, neobservată de nimeni. Dar nu-i nimic, are el grijă să afle toată lumea cât efort suprauman depune, mai ales prin comparaţii cu ceilalţi care nu fac altceva decât să piardă vremea. Chiar dacă realitatea îl contrazice şi eforturile celorlalţi sunt materializate, are el grijă să explice că fraierii din jurul său fac o treabă de mântuială, incomparabil mai proastă decât el. Dar nu-i nimic, se sacrifică tot el, de parcă ar fi prima dată. Offf, nimeni nu-l apreciază…

Este indspensabil. Convins că fără el totul se prăbuşeşte. Nu, n-are motive să creadă asta, cifrele îl contrazic. Dar a deprins atât de bine arta văitatului încât simplul fapt că nu câştigă dublu faţă de prezent îi pare o nedreptate cruntă pe care are grijă să o expună unde trebuie. Soarta îi aplică lovituri pline de cruzime. Toţi îl urăsc sau cel puţin îl invidiază. Şi, bineînţeles, are grijă să afle toată lumea ce destin mizerabil are sărăcuţul. Nimic nu e mai greţos decât falsa modestie care cere pupături în dos şi îmbrăţişări prefăcute, acompaniate de zâmbete false. În categoria asta intră şi gagicile care se plâng de dimensiuni astronomice ale fundului, doar pentru a smulge un “Dragă, dar arăţi minunat! Cum poţi spune aşa ceva”? Homo victimorus e tot un fel de Homo superiorus în mintea sa, dar mult mai uns cu alifiile prefăcătoriei şi deprins cu lacrimile unsuroase de crocodil.