Nu este nicio exagerare, nu e vorba despre vreo iubire intensa si pierduta, nici de vreo calatorie in locuri exotice, ci de trei zile petrecute in creierul muntilor, la Soveja, printre ursi, lupi, la lumina lampii de gaz. Bunicii mei au un teren in varful unui deal, unde sade si acum o camaruta cu un pat de fan si o soba. Atat. Pe cand aveam vreo 7 ani, am plecat in „aventura vietii mele” cu doua verisoare, am carat un al doilea pat cu caruta, si ne-am instalat comod la „odaie”, cum ii spunem noi.
Ziua incepea de dimineata, cand ieseam din camaruta si respiram aerul tare de munte. Verisoarele mele, mai mari cu vreo patru ani, faceau mamaliga, in care infigeam apoi cu nerv cascavalul afumat, langa care asezam cu pofta ceapa verde si cartofii ce zaceau in camara de langa. Ieseam apoi sa jucam fotbal in gradina, caci natura intreaga era gradina noastra. Alergam de nebune printre copaci, prin iarba inghetata de iarna. Ne cataram in pomi si tin minte ca pomii imi erau cea mai draga casuta. Nu ma refuzau niciodata, iar vara ma lasau sa musc cu pofta din copiii lor verzi si acri. Cele mai frumoase clipe erau insa cele in care ne suiam cu elan pe sacul umplut cu fan si ne avantam prin zapada imaculata. Intr-o zi era sa cad in locul de unde ne luam apa, budui ii spunem noi(Nici acum nu stiu denumirea literara), condusa de sacul naravas. Si acum, cand scriu, ma napadesc emotiile.
Odata cu venirea noptii, ne vizita si bunicul, care urca saracul toate dealurile sa aiba grija de noi(ursii si lupii nu erau o exceptie in zona). Aprindeam lampa cu gaz, spuneam povesti si jucam septica pana adormeam. Dimineata nici nu ne trezeam bine, ca el pleca, sa nu ne deranjeze, bineinteles dupa ce ne facea focul. Tin minte ca ne aducea si oua Kinder, o raritate pe vremea aia. Si acum, cand vorbesc cu verisoarele mele, ne aducem aminte cu mare drag de acele zile. Intreba PatrickDan cat as da sa retraiesc o zi din copilarie. Pentru aceste trei zile, as da ani intregi! Intr-o zi tot o sa ma duc acolo, in fiecare an imi spun asta, si niciodata nu ajung. E paradisul meu, singurul loc care poate as realiza ca nu mai trebuie sa imi bat capul pentru lucruri lipsite de importanta, si sa invat sa apreciez viata la adevarata sa valoare.
17 Comments
Doamne, Iulia, nu ma primesti si pe mine? 8-> Asa-mi plac aventurile astea in padure…
@Ioana- Cum sa nu? Poate facem un blogmeet la munte la vara.
Cred ca as avea si eu nevoie de asa ceva din cand in cad, daca se poate in fiecare weekend:D:P
Am impresia ca ai sa dezvolti o adevarata afacere acolo cu banii de pe chirie:))
@Ioana @iulia pot sa fiu eu lupul din padure ?:)))
Nu de alta, dar cu siguranta nu as avea vreun loc prin cocioaba aia:)
Amintirile nu mor niciodata, iar ceea ce ai descris tu este foarte fain.
@Becks- Sa stii ca m-am gandit si la asta :)) Dar, ca sa mearga, ar fi cazul sa si construiesc ceva acolo si sa existe un drum de acces. Nu stiu cine ar fi dispus sa urce atat de mult pe jos.
@dan- Tu ai putea dormi in fan, ca e o incapere speciala :))
Mi-e dor si mie de munte,nu am mai mers de multa vreme la bunica(Prahuda).Imi amintesc ca mergeam cu sora mea in padure.Casa are doua gradini imense,iar cea din spate se invecineaza cu padurea.O alta peripetie pe care n-o s-o uit niciodata a fost cand sora mea s-a intalnit cu ursul.A ramas traumatizata si timp de 6 ore tot ce spunea era"Ursul,ursul!".Si multe altele pentru ca tot am intrat in acest capitol al copilariei o sa scriu intr-un post viitor despre peripetiile mele la bunica "sus in deal".
PS:Ar fi foarte fain sa ne intalnim cu toti intr-un astfel de cadru!
cu totii*
@iulia, da, multumesc, esti o draguta!:))
cu totii avem melancolia copilariei…e partea cea mai senina a vietii noastre si e si perioada in care poti fi ce vrei: dimineata vrei sa fii printesa, la pranz doctorita si seara profesoara.
cred ca avem amintiri care ne ajuta sa gandim frumos in restul vietii, de asta copilaria e naiva…
cand eram copil mergeam la furat de mere, reuseam cu pretul unor julituri adanci pe buci(ca deh, amaneam atarnat uneori in gard), a ruperii unei perechi de panataloni sau mai stiu cu ce sacrifcii sa fur vreo trei starpituri de fructe…acasa mama imi cumparase de la "Aprozar" mere mari, copate…aiurea, nu erau asa de bune ca alea de le "muncisem"io…
O placuta coincidenta, a facut ca Iulia sa ne scrie azi despre o parte din copilaria ei, fiind in tonul postariilor de azi de pe blogul Valentinei si al meu. Ganduri nostalgice prin care facem un salt in timp si tanjim la acei ani frumosi…
Te invidiez, Iulia, pentru ca eu nu am avut bunici la tara ci in oras. Dar, macar mi-am petrecut verile si o mare parte din anii aceia la curte, mergand descult, mancand proaspat, calindu-ma iarna si transpirand vara. Iar, acuma, tanjind dupa acei ani !
@capca1- Mie mereu mi-a placut sa ma urc in copaci, nici acum nu inteleg de ce. In afara de merele verzi, nu prea mancam fructe.
Daca ne unim mai multi, putem inchiria integral o pensiune la munte – ne ajuta mult mai ieftin.
Daca vreti conditii a la bunica, putem merge la bunica mea la Varnita – mai sus de Panciu.
@Tudor- Eu si Dan(Brasov) nu cred ca am avea probleme cu cazarea la Soveja. Oricum, acolo preturile sunt mici.
@iulia stii tu ce stii ;))
stii ca sunt invidioasa pe tine? (in sensul ala bun bineinteles)
as da orice sa mai gasesc un coltisor care sa ma faca sa ma simt cat mai copil! Dar poate mintea mea refuza… sau nu stiu ce mi se intampla… singurul loc care ma facea sa fiu copil era casa bunicilor mei,dar cum bunica nu mai traieste,simt un gol in stomac cand intru in casa,in gradina… deci adio copilarie! doar atunci cand voi avea copii mei,poate o sa mi retraiesc din nou copilaria alaturi de a lor!
ma bucur ca au fost niste zile minunate pentru tine! la cat mai multe zile de genul asta! te pup
@Andreea- Poate am decis sa decretez aceste zile ca fiind cele mai frumoase si pentru ca locul in care am copilarit a ars din temelii. La casuta bunicilor nu mai am cum sa ma intorc.