Idiotul lui Dostoievski

Cea mai buna carte pe care am citit-o anul asta, fara indoiala, este “Idiotul” de Fiodor M. Dostoievski. Un roman atat de complex, atat de bine structurat, impanat cu descrieri, opinii personale ale autorului si dotat cu o fina analiza psihologica nu am mai citit de la ultimul roman lecturat al aceluiasi autor. Trebuie sa marturisesc ca ma simt oarecum inhibata de romanele de dimensiuni foarte mari si mi-am facut curaj sa citesc “Idiotul” abia cand am luat concediu, pentru ca am simtit nevoia sa citesc aceasta carte cu mintea limpede, si nu obosita si lipsita de energie. Din pacate, n-am reusit intr-o saptamana sa o termin si am asteptat momentele ideale pentru a-mi continua lectura. Nu stiu cum reusesc altii, dar eu daca sunt obosita nu ma pot concentra si prefer sa las cartea deoparte. Si acum sa revenim la subiect. Dincolo de aparenta idiotie si nebunie a protagonistului, printul Miskin, care este vesnic inconjurat, de cele mai multe ori din din umbra, de Nastasia Filippovna, Aglaia Epancin si Rogojin, eu am vazut in „Idiot” un adevarat Mesia, neinteles si neiubit cu adevarat de nimeni. Opera are un caracter ciclic, intrucat debuteaza prin intalnirea din tren dintre Rogojin si Miskin si cu fotografia Nastasiei si se incheie tot cu acest trio intr-o formula tragica. Rogojin se dovedeste a fi un ucigas pasional cu sange rece, in ciuda inocentei printului care il percepe ca pe un prieten, iar Miskin se intoarce de unde a pornit, la boala care i-a consumat tineretea si in Elevetia, unde s-a tratat. Poate scrierea lui Dostoievski ar fi mai facila, daca nu ar cuprinde un manunchi de personaje care de care mai diverse, unele analizate in amanunt, si altele lasate dezbracate de detalii in fata judecatii cititorului. Si toate acestea sunt antrenate intr-o multitudine de intamplari, de cadre, firul narativ fiind intrepatruns de opiniile autorului, care in mod evident se regaseste in personajul sau principal, sanctionand ignoranta, rautatea si superficialitatea celorlalte personaje. Dar axul principal al romanului ramane faptul ca tot ce este mai bun si mai luminos in aceasta lume, frumusetea reala, si nu cea a trupului si a chipului, poate mantui lumea. Dar lumea nu vrea sa o vada.

„Cati nu sunt dintre cei care, lustruiti pe dinafara, avand apartenenta de virtute numai pentru ca dispun de caleasca proprie? Multi au caleasca proprie… Dar prin ce anume mijloace…”, este doar un exemplu de critica aspra la adresa unei societati putrede, care nu vrea sa vada lumina.

„Esti mediocritatea insasi, fudula si increzuta, mediocritatea plina de sine, inchistata in autolinistirea ei olimpiana, esti rutina rutinei! Nici in capul si nici in inima dumitale nu se va zamisli vreodata o idee proprie”- si aici regasim modul de gandire al autorului, care face o ampla analiza a unui fenomen si a unei tipologii umane din care se compune majoritatea oamenilor, cea a celor care au o perceptie inalta despre ei insisi, cei care se cred geniali, desi nu au o farama de originalitate sau de inventivitate

O alta idee interesanta mi s-a parut cea a perceptiei despre catolicism: „Socialismul, fiind un produs al catolicismului, este de esenta catolica! Si el, ca si fratele sau bun, ateismul, desi opus catolicismului din punct de vedere etic, este si el un rezultat al disperarii, in masura in care tinde sa se substituie puterii morale pe care religia n-o mai are, dar nu prin invatatura lui Hristos, ci asemenea catolicismului, tot prin violenta”

Si cum deja m-am intins prea mult pentru o simpla opinie pe un blog, nu pot decat sa va recomand cu drag s-o cititi, daca nu ati facut-o deja!