Bum bum, poc poc

N-am inteles niciodata care e frumusetea ascunsa a pocnitorilor. Nu vorbesc despre cele cu artificii, jocuri de lumini si asa mai departe. Alea imi plac. E vorba de betisoarele negre care nu fac nimic altceva decat sa te asurzeasca, poate chiar definitiv. Odata cu apropierea sarbatorilor, in loc sa ne sunam prietenii, sa ne vizitam familia, sa ne impodobim bradutul, noi pocnim, busim, facem zgomot. Ca de obicei, suntem un popor pentru care zarva e mai incantatoare decat esenta sarbatorilor. Marturisesc ca am o teama fara margini legata de pocnitori. Cand eram copil si ma dadeam cu saniuta, un baietel s-a gandit sa faca o figura frumoasa si mi-a aruncat o petarda fix pe bocanc. Odata cu bubuiala, s-a dus dracului si bocancul si bucuria mea de pe derdelus, mai ales ca auzisem ca un vecin nu mai aude bine dupa ce i-a fost aruncata o mica surpriza in gluga. De atunci, nu suport aceste jucarioare „simpatice” de iarna. Si nu, n-am nimic cu oamenii care le pocnesc la ei in curte si aplauda frenetic atunci cand aud „Boom!”, ci cu cei care le arunca la picioarele oamenilor, le pun in buzunare sau in alte locuri. Ai mei de exemplu, plictisindu-se de Anul Nou in casa, s-au dus la „Oprisalion”, dar au plecat intr-un sfert de ora, dupa ce o sticla de sampanie le-a pocnit la picioare, cioburile imprastiindu-se peste tot. Asa ca, dragi petarzi, daca nu stiti in ce buzunare de nestiutori sa va mai plasati bubuielile, puteti sa vi le bagati in… pantaloni si sa va dati foc!