Browsing Category

romanisme

File din jurnalul unui antreprenor romanisme

Aventurile Iuliei la ANAF

23 februarie 2016

De când mă știu, m-au intrigat paradoxurile. ANAF-ul e cea mai hulită și în același timp, mai nou, iubită instituție de pe la noi. Îi admir pentru confiscările atât de necesare măcar pentru curățarea pojghiței de jeg care ne acoperă țărișoara. În același timp, după o plimbare pe holuri și interacțiune cu madamele de acolo, ieși din clădire cu senzația că ai fost și ciufulit și cu banii luați.

platitor-de-taxe

În zilele de depunere a declarațiilor, cozile erau de sute de oameni, așa de mulți încât nici n-am încăput pe ușă, a trebuit să stau cu un crac afară, numai pentru a avea privilegiul de a sta la sfanta coadă. Și vacile de la bunică-mea, când vin acasă de la păscut, mai au loc să-și întindă o copită, să dea din coarne. Aici nu. Persoanele fizice și cele juridice împărțeau cozile și haosul. Mintea mea mică nu poate înțelege de ce când am și semnătură electronică și cont și toate bălăriile astea, mai trebuie să stau la coadă ca boul pe izlaz.

Dacă ai crezut că bătaia de joc se termină la ghișeu, ei bine, acolo abia începe! Marea bulăneală a contribuabilului are loc în camerele mici, în care se ocupă o madamă special de tine. Când am fost  săptămâna trecută, aveam o fată înaintea mea. Cu scârbă în priviri și silă în piept, madama de la ANAF i-a spus cu cel mai al dracului sictir:

“Mai ai multe de declarat, că am și altă treabă?!?”(Deh, unghiile se cojeau, ceafa nu era scărpinată…)

Am vomat puțin în sinea mea și mi-am așteptat rândul. Las copiile și cererea făcută pe loc pe peretele din hol.

“Astea de ce nu sunt capsate?”

“Păi, am făcut cererea pe loc, cum mi-ați zis”

“Să le capsați, băi, că io n-am timp de toate prostiile astea”

“Atunci, vă rog să-mi dați un capsator”

Gata! Stârnisem fiara blondă cu pantaloni de piele și unghii ascuțite. L-a luat de pe birou și l-a trântit cu o scârbă, de parcă era Gâdea admirând un tablou cu Băsescu.

“Tot eu să vi le fac pe toate…”

Și-am încălecat p-o șa și-am ieșit de-acolo buimacă și tristă la gândul că, de voie sau de nevoie, cotizez la greața madamei cu păr ars și caracter infect.

Sfat de mic întreprinzător: dați cu lubrifiant înainte să plătiți impozitele!

presa romanisme

Domn’ președinte, ești prost!

18 februarie 2016

Eu tot am zis-o până acum, dar mulți dintre ai mei dragi prieteni m-au contrazis. Prima dată când te-am auzit vorbind, m-a luat somnul. Am încercat să rezist, să caut o coerență în vorbele tale, să sap după o logică în mormanul de ăhă-uri și îhî-uri. Recunosc, n-am reușit. N-am talentul unui critic de artă care vede sensul vieții într-o dungă roșie pleoștită pe perete. Am șoptit rușinată către ai mei amici:

-Bă, ăsta pare cam prost…

-Hai mă Jully, e ardelean, așa vorbește el. Încet, dar bine. Ce? Vrei iar un piețar ca Băsescu, cu păsărici și limbaj de ușa cortului?

Am tăcut și am folosit discursul tău cum am știut mai bine. Am mers la somn.

Mai apoi am primit cartea pe care-ai scris-o(slavă cerului că n-am dat bani pe ea) În lunga mea viață de aproape treij’ de ani, am avut maxim zece cărți începute și neterminate. A ta e una dintre ele. Ce găsiți în carte? Totul în viața domnului președinte a fost așe și așe. Nici bine, nici rău. Nici tare, nici încet. Nici urât, nici frumos. Nu se scoală, dar ce frumos atârnă! Am tras de mine ca de-un câine să trec de 50 de pagini, dar n-am reușit. Și am citit cărți proaste cu duiumul. Afirm cu mâna pe corason că “Pas cu pas” e o carte chiar mai proastă ca “50 shades of Grey”. Ăia măcar făceau sex și vânătăi, nu-mi ucideau mie neuronii.

-Bă, ăsta a scris o carte de toată jena. Nici fundul nu cred că ți-l șterge bine dacă vrei s-o folosești în scopul ăsta!

-Hai mă Jully, doar nu e scriitor, e politician. Exagerezi și tu!

Zilele astea a comis-o mai rău ca niciodată. Dacă de obicei era ăla înalt ca bradu’ și prost ca gardu’ care stătea în colț și abera întru adormirea națiunii (la propriu), acuș a vorbit și a înlăturat orice dubiu. I-auzi la el:

“Eu cred ca ati ajuns intr-o situatie neplacuta si inutila. In primul rand, cred ca libertatea de exprimare in media nu poate fi suprimata pentru banale motive administrative. In al doilea rand, aceasta abordare heirupista a ANAF mi se pare cel putin nepotrivita, daca nu discutabila.”

Aș avea și eu, domn’ președinte, niște impozite de plătit anu ăsta, dar niște banale motive administrative precum lenea, sictirul și scârba de a te fi votat mă împiedică. Dacă nu l-ai fi avut drept contracandidat pe Ponta, poate vărsam și o lacrimă. Așa îmi rămâne doar dezgustul de a constata pentru a mia oară că în politică intră exclusiv lichele, avide după bani și cu coloană vertebrală de trestie în vânt.

Imaginea președintelui este, până la urmă, imaginea națiunii, ca el suntem noi. Proști, plini de vrăjeală ieftină, gata să ne punem în genunchi în fața oricărui cocalar cu creier de parizer, dacă ne aruncă ceva mărunțiș. Domn’ președinte, ești prost! Tare prost!

 

O mămică fericită romanisme

Băi, n-am plătit fondul școlii și n-am murit

8 decembrie 2015

Nu trece vreun Decembrie fără s-avem eterna discuție despre contribuțiile date la școală. Dăm șpagă și cadouri, pentru că altfel suferă copilul. Plânge, e deprimat și marginalizat. Hai s-o spunem pe aia dreaptă! Ne simțim noi, ca părinți, sărmani și inferiori cucoanelor care se mândresc cu seturile Swarovski dăruite învățătoarelor, de parcă ar fi luat Nobelul pentru pace.

spaga la scoala

Mobilăm clase, umplem cutii de bijuterii, plătim hainele copiilor lor, totul cică pentru copii. Nu știu voi, dar eu nu vreau un copil care să dea bani, de frică să nu fie asuprit. Vreau un copil care să știe că răutățile unor babete cu gușă de porc și caracter de hienă nu îi afectează lui parcursul prin viață și starea de bine în general. Un copil așa cum am fost eu.

Niciodată n-am plătit fondul școlii în liceu, atunci când a depins de mine. Știam că e ilegal, știam că nu-s obligată să dau banii, așa că n-am dat. Și n-am murit. Nici eu, nici prietena mea cea mai bună, care a făcut la fel. Nu m-a persecutat nimeni, nu m-a sunat acasă, nu mi-a spart ușa, nu m-a ciomăgit.

Dacă am fost nedreptățită vreodată în școală? D’ooh, normal! N-am uitat niciodată cum o colegă care făcea pregătire la engleză cu profa de la clasă lua 10 doar pentru că-și făcea tema(probabil la pregătire). Noi, restul, pentru o notă mare eram scoși la tablă și puși să facem zece fraze, să interpretăm două imagini și eventual, să tragem și un eseu.

Le-am făcut cum am putut și am mers mai departe. Nu, n-a fost corect, dar am fost învățată să accept că e doar comportamentul madamei și să-mi văd de treabă. Am fost învățată că formele fără fond nu trebuie să fie principiul meu în viață. Important e să știu și să înțeleg, nu să am zece pe linie.

Am lucrat în diverse locuri de-a lungul timpului și niciodată n-am luat bani să-mi fac treaba pentru care eram plătită deja, mai mult sau mai puțin. Consider că vina e în mare parte a părinților care n-au alte mulțumiri în viață decât să se dea mari cu cadourile pe care le fac, să-și aroge merite de care nu-i pasă nimănui, pentru a impresiona oameni care nu dau doi bani pe gestul lor.

Hai să nu ne învățăm copiii să plătească oamenii pentru a fi drăguți cu ei. Hai să formăm oameni cu caracter, nu moluște care aruncă bancnote ca la show-ul lui Salam. Hai să-i învățăm că ceea ce știu și ceea ce sunt n-au legătură cu trei hoaște șpăgare care se strâmbă la un buchet de flori. Hai să nu ne mai îndoim ca trestia în fața unor vulturi hulpavi pentru a ne acoperi insecuritățile.

Dacă nu plătești fondul școlii și nu-i iei mizeriei lanț de aur, copilul tău nu va muri, nu va ajunge boschetar și nici repetent. Nu-ți urca copilul pe un norișor roz, pentru că atunci când va cădea de pe el, probabil nu vei fi acolo să-l prinzi.

romanisme

Câteodată eroii au barbă și ascultă rock

3 noiembrie 2015

Azi am ieșit două minute pe balcon să privesc soarele. Am simțit cum o gânganie mi s-a suit pe umăr. Am fost cât pe-aci s-o plesnesc, s-o ucid după cum mi-e obiceiul. Când m-am uitat mai bine, era o gărgăriță. Am scos un gingaș awwww… și am lăsat-o să-și vadă de drum.

gargarita

Suntem oameni și avem prejudecăți. A nega treaba asta e ca și cum am spune că cerul nu-i albastru. Privim oameni, obiecte, viețuitoare și ne luăm după ambalaj. Strălucește, înseamnă că e frumos. E negru și mat, evident că e ceva urât. Eroii zilelor noastre, actori fără voie în tragedia Colectiv, ne-au arătat din nou cât de mici suntem. Cât de înguste ne sunt orizonturile.

Dintotdeauna mi-a plăcut muzica rock. Mereu mă distram când dădeam play la Korn îm metrou, iar oamenii de lângă mine se uitau cruciș. Cum se poate ca pitica asta de un metru jumate și cu geacă roz să asculte urlăturile alea?!? Rock-ul nu se trăiește doar prin haine, inele masive sau blugi rupți. Eu l-am trăit și la costum și la rochiță înflorată, asta pentru că rockul nu e doar muzică, e o stare. Sunt demonii pe care-i porți în tine, dansând pe versuri. Sunt emoțiile tale, urlate din toți rărunchii, pe cord deschis.

Comentariile semenilor mei la pozele celor doi tineri care și-au dat viața pentru alții m-au dezgustat, m-au golit de simțăminte, m-au revoltat și întristat în egală măsură. Se spune că trebuie să taci, să pleci capul sau să te uiți în altă parte. Eu nu pot.

Vreau să protestez, să strig, să urlu, să iau parte la schimbare. Vreau o țară curată, o țară care nu-și ucide viitorul, o țară care-și apreciază eroii dinainte să-i îmbrace în doliu. O țară în care gândacii jegoși deghizați în gărgărițe să fie demascați și striviți. În stradă cu noi!

romanisme

Băgați-vă șpaga în cur și dați-vă foc, lichele cu chip de om!

31 octombrie 2015

În Colectiv putea fi oricine. Părinții, frații, colegii, copiii voștri. Putea fi fratele meu, care are căminul în apropiere și e chitarist într-o formație de rock alternativ. Azi ar fi fost mort, la fel ca cei 27 care au murit pentru că v-ați luat voi șpaga. Minutele în care nu răspundea și în care n-am știut nimic de el, cine mi le dă înapoi? Cine le aduce familiilor consolare pentru tragedia vieții lor? Oameni întregi care în câteva ore au devenit umbre, oameni care nu-și vor reveni niciodată.

Puteați fi voi acolo, bând whiskey cu Redbull de toți banii din șapga aia nenorocită, împuțiți siniștri!

V-a pus mămica pe funcție după terminarea facultății la ID și singura voastră competență e să storciți de bani pe oricine puteți, indiferent de consecințe. Voi ați scufundat țara asta, voi sunteți singurii vinovați pentru rahatul în care ne spălăm ca porcii pe aici în fiecare zi. Cancerul țării ăsteia. O tumoare care crește de pe o zi pe alta și pe care n-o mai extirpăm naibii odată.

Ați omorât zeci de oameni și trebuie să plățiți, mizerii purulente cu guler apretat! Chipul vostru de scursuri jegoase ar trebui lipit pe toate zidurile. Să vă știm, să vă scuipăm între ochi și să vă tăiem mâinile alea care nu se mai satură! Și pe voi și pe popii care cred că dacă fac un mega-palat, nu ne trebuie spitale! Ucidem în loc să tratăm. Tineri care aveau toată viața înainte vor umple gropile cimitirelor și buzunarele popilor. Vă place, vă zbateți în mocirlă, cântați și vă rugați la marea catedrală.

Iar voi, dobitocii care dați vina pe Halloween și pe cultura americană, băgați-vă opiniile naționaliste și habotnice de câcat tot în cur și dați-vă foc și voi! Prostia voastră îi ajută pe șpăgarii de mai sus să crească precum coca în cuptor. În loc să donați sânge sau să ajutați în orice fel, împroșcați cu lături în stânga și-n dreapta, dobitoace cu creier neted și gură cât Casa Poporului.

Știu că n-aveți remușcări, știu că vă doare în cur și mai ales pentru asta meritați să fiți puși la zid. În locul oamenilor care și-ar fi pierdut pe cineva drag v-aș fi luat cu frumosul, v-aș fi închis într-o căbănuță și v-aș fi torturat până vă pișați și câcați chiloții voștri de bube cangrenate. Iadul vostru abia de-acum începe! Locul vostru e în pușcărie, cu anusul cât Catedrala Mântuirii Neamului!

presa romanisme

Fă-te că muncești, acest cancer al Românicii

13 octombrie 2015

Am găsit poza de mai jos pe Facebook. Are mai bine de 4000 de share-uri. Și arată tare bine că gândirea comunistă, puturoasă, putredă nu ne-a părăsit nici în 2015. Te întrebi de ce ai profesori nepăsători, medici șpăgari, funcționari publici sictiriți până în măduva oaselor? Răspunsul e în imagine. Pentru că nimeni nu e crescut sau învățat că trebuie să-și facă treaba. Pentru că oamenii așteaptă mărgăritarele comportându-se ca niște porci.

munca

Am lucrat pe 1000 de lei de dimineața până seara, deseori și noaptea. Aș fi vrut mai mult? Desigur! Mi-a afectat munca? Nicidecum! Eu am ales respectiva meserie, eu am semnat contractul de muncă și tot eu am știut la ce să mă aștept. În momentul în care mi-am dat seama că nu o duc bine deloc am plecat, cum fac de altfel în orice situație mai devreme sau mai târziu.

Am renunțat la presă, marea mea pasiune și am început în domeniul vânzărilor de servicii online. Și acum țin minte primul fluturaș de salariu de 1100 de lei, la vederea căruia mi-au dat lacrimile. Mă întorsesem recent în București din Focșani și aveam și chirie de plătit. O lună întreagă alergasem la trei, patru întâlniri pe zi, pe jos, în ger. Era 1 martie, așa că am primit și un mărțișor. Am urât mărțișorul ăla din adâncul sufletului, cu o intensitate nemaiîntâlnită. Am plecat acasă? Am chiulit de la întâlniri? Nu, am muncit mai mult, mai bine, mai isteț.

În lunile următoare, am ajuns la o valoare de patru ori mai mare și chiar la o promovare pe postul de supervisor. Cum? Mi-am făcut treaba! Cu pasiune, interes și determinare. Puteam s-o las baltă din prima lună, puteam să rămân la ziar și să mă vait în continuare, puteam să dau share mizeriei de poză și să mă alătur turmei. Pentru că întotdeauna e mai ușor să găsești scuze decât să-ți miști curulețul firav de pe canapea și să faci ceva.

Dragi putori, dacă nu sunteți acolo unde vă doriți, dacă vreți mai mult, hopa sus! Nimeni nu e obligat să vă crească, să vă plătească întreținerea sau să vă dea supiță zilnic. Munciți, învățați, creșteți. Pe margine stau doar babele pensionare și se vaită de dureri de șale. Vrei respect, oferă-l! Patronul (cel mai urât cuvânt din lume) nu e mă-ta, să te iubească necondiționat!

File din jurnalul unui antreprenor romanisme

Cum să-ți faci firmă (SRL)

6 octombrie 2015

Pentru că eu însămi aș fi simțit nevoia unui asemenea articol, voi împărți cu voi experiența mea. Cu această ocazie lansez și categoria File din jurnalul unui antreprenor, în care povestesc întâmplări din periplul meu prin lumea antreprenoriatului, lume cu care am cochetat câteva luni și în care mă arunc din nou cu mai mult entuziasm și ceva mai multă informație.

infiintare firma 2015

În primul rând, lucrurile au devenit mult mai ușoare odată cu modernizarea site-ului Registrului Comerțului. AICI puteți găsi și consulta lista de documente necesare înființării unui SRL. Ați spune că e simplu și că nu-i nevoie de ajutor. Vor fi însă multe detalii de care vă veți lovi și e bine să le știți în avans. Mai jos o să detaliez impedimentele cu care m-am confruntat personal odată cu depunerea dosarului la Registrul Comerțului Ilfov.

Incompetența personalului. Am făcut o rezervare de nume acum aproape o jumătate de an. Neavând timp să mă ocup de documentație, a expirat. La mai puțin de o lună de la expirare, am revenit pentru o nouă rezervare. Madam însărcinată cu treaba asta mi-a spus că s-a luat. Uat dă fac? Eu trebuia să cred că a venit un nenică și a ales fix același nume din trei bucăți în doar câteva săptămâni. Cu răbdare și zâmbet fals, am rugat-o insistent să revină asupra cererii și am rezolvat. Evident că nu rezervase nimeni de fapt, ci s-a prelungit automat. Deci, mare atenție ce găluști înghițiți!

Formulări tip, neprevăzute de lege, dar care duc la respingerea dosarului. Ca document de atestare a spațiului drept sediu social am ales varianta unui contract de comodat. Modelul l-am luat de la un avocat, model folosit de nșpe ori înainte cu succes. Eh, i-a lipsit formula anume: “Spațiul va avea destinația de sediu social”. Chiar dacă din alte cinci paragrafe reieșea fix asta, dosarul nu mi s-a primit pentru că a lipsit formularea de mai sus, literă cu literă.

Vecinii, bată-i vina. Inițial, aș fi optat pentru alegerea sediului social în apartamentul în care locuiesc. Din fericire, o prietenă a mai încercat înființarea unui firme aici și a dat nas în nas cu prostia și răutatea semenilor cu care împărțim casa scării și ghena. Nu semnează unul, you, my friend, are fucked! Am mers așadar pe varianta mai fericită a alegerii unui spațiu într-o vilă, scăpând de vecini și caprele lor.

Schimbarea codurilor CAEN. Când a fost vorba de activitatea principală n-au fost probleme, însă pe partea de servicii în domeniul construcțiilor toate codurile s-au schimbat, astfel că am fost nevoită să refac Actul Constitutiv. Pe cele noi le găsiți AICI.

Cine se trezește de dimineață, în fața cozii ajunge!. Ca ultim sfat, plecați de acasă cu noaptea în cap, pentru că la 08.00 sunt maxim trei oameni care așteaptă, dar la 08.30 sunt minim cinsprezece.

Sper că acest mini-ghid personalizat vă este de ajutor. În rest, multă răbdare și tutun! Pentru orice întrebare, aveți secțiunea de comentarii.

romanisme

Urgențe la privat? Pe naiba!

28 septembrie 2015

Marele coșmar al oricărui părinte e clipa în care se simte nevoit să spună: Hai cu copilul la urgențe. Un astfel de moment am avut acum aproape doi ani, la câteva zile după botezul fiicei mele. Respira atât de alert, încât mersul la urgențe într-o seară de duminică a fost singura soluție posibilă. Și cum auzisem peste tot de aglomerația de la Grigore Alexandrescu, am decis să mergem la privat. Medlife mai precis.

Ne-am înhămat cu speranță, temeri și banii de rigoare și am parcat în fața spitalului. Holul de așteptare aproape gol, am intrat în maxim 10 minute după efectuarea plății de 180 de lei pentru consultație. Înăuntru o doamnă doctor pe la vreo 40 de ani. Am respirat ușurată, am zis că-s pe mâini bune.

A dezbrăcat bebelușul de doar două luni și auzindu-i repirația alertă, în loc să vină cu soluții în urma temeinicei pregătiri în domeniu medical, ne-a întâmpinat cu tremurături ale mîinilor și transpirație rece pe frunte. Vă redau întocmai dialogul, conversație pe care n-am reușit s-o uit până astăzi:

-Ăăăăăă, păi nu e bine. Nu e bine deloc.

Noi, trecuți prin zece feluri de emoții, toate negre, am îndrăznit să îngăimăm un „Ce” gâtuit și-apoi ne-am cufundat în tăcere.

-Hai să-i luăm saturația de oxigen, zise ea cu glas tremurând.

Vă rog să mă credeți că nu exagerez cu nimic când vă spun că n-a reușit să monteze aparatul pe degetul copilului, așa de tare îi tremurau mâinile. A chemat asistenta, care s-a descurcat exemplar.

Mai apoi, consternați, am întrebat ce avem de făcut și cât costă “cazarea”. Ni s-a spus, printre altele, că prima investigație ar fi radiografia pulmonară, da’ ei n-au aparat. Eh, la auzul acestei grozave mărturii, ne-am strâns catrafusele, am îmbrăcat plodul care respira la fel de alert și am plecat, muuult mai speriați și mai panicați decât ajunsesem, la Grigore Alexandrescu.

Aici în 30 de minute aveam radiografia făcută, internarea gata și diagnosticul de laringită acută. Cu mare bucurie am aflat că s-a renovat secția de primiri urgențe, o măsură absolut necesară. Mai sunt însă multe de făcut. Camerele soioase, mame care dorm pe scaune, căzi de baie ruginite pentru copii, cearșafuri murdare, paturi scoase direct din horrorul Hostel.

Cu toate astea, prefer oricând un copil sănătos dormind într-un pat scorojit, reflexiei unui copil bolnav și speriat într-o oglindă în stil baroc, de  2000 de euro. Alegeți cu înțelepciune.

Poate a fost doar ghinion, dar soiul ăsta de ghinion costă mai mult decât greșeala unui funcționar, mai mult decât o hârtie printată strâmb. Te poate costa viața.

romanisme

Amintiri din vremea recrutării

7 iunie 2015

Se face că acum câțiva ani eram manager și urcam firma pân’la cer. Cum firma era una mititică, mă ocupam, printre altele(cafea, șters praful de pe birou și mopuială ocazională în caz de inundații), de recrutarea oamenilor. Porție de râs și hăhăială mai mare n-am luat de când muma m-o făcut.

Că pentru post de copywriter aplicau șoferi de tir sau femei de serviciu nu mai e o noutate pentru nimeni, probabil. Dar pozele, ahhhh, pozele… Ca expunerea să fie bine organizată, o să fac un top 3.

  1. Candidatul pe care-l vedeam dublu. Băi, omu’ și-a pus o poză din club, îmbrățisând un prieten/iubit. Ambii arătau, plini de generozitate sufletească nemaivăzută, semnul păcii.
  • Candidata veșnic tânără. Femeia și-a tras un selfie cu ursulețul de pluș în brațe, mari cât o zi de post amândoi și-a făcut treabă mare pe BestJobs. Metaforic vorbind, desigur.
  1. Candidata polițistă porno. Cu cașcheta pusă la fonfe pe căpșoru-i golaș, cu bara de striptease între sânii striviți de sutienu-i Swarovskian, îmi apare în minte de fiecare dată când aud reclama cu job-uri, job-uri, job-uri. Doar că blow job-uri.

Dacă îmi reamintesc cum din 5 interviuri pe zi se ținea unul, că stimabilii nu binevoiau să se arate, îmi vine să-mi caut și eu uriașul urs de pluș roz din tinerețe, să-l iau în brațe și să-i spun că viața nu-i așa dură. Când vezi că au aplicat 1000 pe un post, ai o șansă din trei să obții jobul de ursuleț-șef, dacă te prezinți și nu ești retardat complet.

aberatii de-ale mele romanisme

Haoleu, cui îi lași Merțanul tău?

7 mai 2015

Se spune că ești fericit ca un pește-n apă când savurezi micile bucurii ale vieții. Pentru mine, cafeaua de duminică, alături de iubit, e una dintre ele. Ne așezăm ca bătrânii în bucătărie, fierbem apa cu ochii lipiți și ne trezim împreună în aromă de dulce cofeină. Dar ce te faci când peștele nu e pește cu coadă, ci cu lanț gros la gât? Și moare.

manele cimitir

manele cimitir

Iei prima gură de cafea și ți se opintește în gât. Te-ai obișnuit cu vederea spre cimitir, că doar moartea e singurul lucru cert din toată lumea asta incertă. Și începe, tăticule, ceva de genul(pot doar să improvizez):

“Au, au, auuuu! Hau, hau, hauuuu!

Tădâgâdâm, tădâgâdâm

De ce frățică ai plecatîîîîîîîîîîîîîîîîîî

Copilașii i-ai lăsatîîîîîîîîîîîîîîîîîîî

Văleleu și haoleu

Cui îi lași Merțanul tău, măăăăăăăăăăăi?

Tădâgâdâm, tădâgâdâm

Și piranda-n curte rageeeee, au, au au

Că n-o mai tragi de… chiștoace

Solo! Ha, ța, parampapa!”

Tădâgâdâm, tădâgâdâm”

Ca niște inși total uncool, am sunat la Poliție să oprească party-ul care ținea deja de vreo oră. Și iată magistralul răspuns al autorităților în care ne punem baza, dându-le toată încrederea și mai ales impozitele:

Ce să facem domn’le? Așteptați și voi să-l îngroape!

Și-am încălecat pe-o șa,

Și în loc de o cafea

Am savurat o manea

Tădâgâdâm, tădâgâdâm!