Tată, aș vrea să știi că la înmormântarea ta am râs.

Nu ți-am șters numărul din telefon. S-o fac ar însemna că e adevărat. Moartea, așa hidoasă cum e, are un sublim pe care nu îl poți nega. E punctul terminus. Fără nuanțe, interpretări, posibilități, speranțe. Vine și atât.

Tată, aș vrea să știi că la înmormântarea ta am râs. Am vrut să-ți aduc lăutari, să bem un ultim șpriț împreună, să cântăm amândoi. Tu cu tupeu și îndârjire pe notele înalte, eu bâjbâind în umbra ta, mereu împresurată de ezitarea de a fi prea departe de puterea vocii tale. Neamurile mi-au spus că ar fi fost urât, rușinos, dizgrațios. Eu sunt sigură că ți-ar fi plăcut.

Dar am râs, tată, să știi. Am râs alături de frate-miu când ne aduceam aminte de sarcasmul tău usturător, de glumele tale pline de înțeles și savoare, de șuturile în cur pe care ni le-ai dat și care ne-au silit să fim un pic mai zdraveni, mai drepți.

Am râs alături de prietenii tăi de o viață la auzul zecilor de povești din tinerețe, pline de petreceri, voie bună, foșnet de pădure și clinchet de pahare. Am râs zgomotos, așa cum ai trăit tu. Intens, fără scuze, fără ezitări, fără cale de mijloc. Nu ți-a plăcut focul mocnit, ci ardoarea care te pârjolește. 

Tată, acum zilele mele nu-s foarte diferite. Totul e aproape la fel ca înainte, cu excepția unor mici momente. Clipe care par de o veșnicie, clipe în care te văd aievea în fața ochilor, cu zâmbetul tău cald, de copil. Zâmbetul omului aflat la finalul unei boli crunte, care te-a făcut din ce în ce mai mic. Și, până la urmă, dacă vreau să te văd, e nevoie doar să mă uit în oglindă. Atunci parcă apari tu, cel întotdeauna pus pe glume, pe cântat, pe poezie. 

Am râs de dorul și de dragul tău.