Mama și tata m-au vrut doctor. Ideea lor despre viața mea presupus îndestulată era ca eu să am un post bunicel într-un spital, din provincie cel mai probabil, să fac vechime, apoi să ies la pensie și să mor. N-a contat că marea mea pasiune a fost studiul limbilor străine la care, de altfel, am fost și olimpică în fiecare an de școală. N-a contat că la vederea unei subțiri dâre de sânge, după ce m-am tăiat la picior la o Spuma Party din Costinești, am leșinat fix acolo, în baia insalubră din Ring. N-a contat că n-am avut în veci aplecare către studiul științelor exacte.
La finele clasei a XII-a, după Bacul luat cu un mai mult decât onorabil 9.50, m-am trezit la admiterea la Facultatea de Medicină din Cluj. De ce tocmai la Cluj, poate vă întrebați. Pentru că, știi mamă, ardelenii sunt altfel, tu trebuie să ieși din Regat și să aspiri spre partea occidentală a țării. Am spus că vreau să fiu profesoară. Mi-au spus că mor de foame. Am spus că vreau să fac Turismul, pentru că iubeam geografia. Mi-au spus că ce… mă fac turist sau cum?
În fine, nici până astăzi ai mei nu recunosc că m-au influențat întru alegerea de a da la Medicină, ceea ce am și făcut. Am picat cu brio și m-am întors. Unde? În Regat, fir-ar ea a dracului de exprimare arhaică. Uite-așa am aterizat în București, unde am făcut Jurnalismul, ulterior lucrând în presă ceva ani. Despre groaznica experiență în redacția de știri a Antenelor voiculesciene poate cu altă ocazie.
Acum lucrez în vânzări și de mai bine de zece ani tot scriu pe blog sau prin alte părți. Cine sunt din punct de vedere profesional? Nici acum nu știu. Să zicem că-s un soi de struțocămilă compusă din următoarele activități: scris, juridic, vânzări și antreprenoriat. Cu toate astea, sunt o struțocămilă fericită. Îmi plac toate, am făcut întotdeauna ce-am simțit, fără regrete după niciuna dintre schimbări. Din fiecare etapă am învățat câte ceva, iar fiecare dintre profesiile de mai sus e parte din mine. Sunt un trifoi cu patru foi, veșnic în căutare de noi frunze. Repet: sunt o struțocămilă fericită. Aș fi fost un doctor nefericit, iar un doctor nefericit e o povară pentru societate, mult mai mult decât o vânzare eșuată, un articol prost sau un faliment răsunător.
Dar tu? Ți-ai ascultat părinții? Dacă da, au avut dreptate? Dacă nu, mă simt nevoită iarăși să întreb: au avut dreptate?
P.S.- Nu-i judec pe ai mei și nici nu o voi face vreodată. Au trăit vremuri în care noțiuni precum antreprenoriat sau freelancer erau ca virginele în Loft, inexistente.
6 Comments
Eu am vrut pe rând să mă fac: aviator, marinar, strungar, psiholog… Ai mei voiau să fiu profesor. Am rămas setat pe psiholog – sau psihiatru că la vârsta aia nu făceam diferența – de prin clasa a VIII-a. Tot de atunci am zis că mă fac orice dar nu profesor.
Am renunțat la facultatea de economie, am făcut psihologia, am fost o perioadă psiholog dar destinul are modul lui de a se ține de glume proaste căci ghici ce sunt acum? Profesor 😀 Și culmea, chiar a început să-mi placă! 🙂
Ha, ha! Foarte tare! Ce-nseamnă, Domnule, tiparale cu care creștem!
Si uite-asa te-am descoperit si eu, cu ocazia acestei postari. Uimita sa constat un parcurs atat de similar cu al meu, pana intr-un punct. Fosta olimpica premianta la engleza, cu mare drag de studiul limbajelor, deturnata de parinti spre medicina. Evident, nici ai mei nu recunosc ☺. Diferenta – eu chiar am terminat medicina. Si dupa multa lupta cu mine si cu altii mi-am gasit o nisa in care ma simt confortabil.
E foarte bine că ți-ai găsit drumul până la urmă. În orice caz, nu ai de ce să renunți la pasiunea pentru limbi străine, e un hobby fantastic.
Imi plac tare mult articolele tal, iar acesta este unul dintre preferatele mele! Vine vremea cand noi trebuie sa luam decizii si nimeni altcineva!
Îți mulțumesc pentru aprecieri. Ai dreptate, noi suntem artizanii popriei vieți, cu bune și cu rele. Cu greșeli și cu decizii inspirate.